Societatea de Concerte Bistriţa, un sfert de veac de activitate neîntreruptă. Dialog cu Gavril Ţărmure, fondatorul instituţiei

         Rep.: - În urmă cu 25 de ani aţi înfiinţat o instituţie ce avea să ne dovedească că Bistriţa iubeşte muzica simfonică, Bistriţa iubeşte cultura înaltă. În cei 25 de ani, Societatea de Concerte Bistriţa şi-a făcut un renume. Nu cred că este muzician care nu doreşte să-şi bifeze în activitatea lui şi această colaborare cu Societatea de Concerte din Bistriţa. Suntem la ceas de bilanţ, la ceas aniversar.

         Gavril Ţărmure: – Într-adevăr, în acest an s-au împlinit 25 de ani de când am înfiinţat Fundaţia Societatea de Concerte la Bistriţa, un proiect cultural de mare anvergură care a avut marea ambiţie, care a dorit să acopere toate absenţele, toate lipsurile instituţionale din oraş. Colaborarea cu Ministerul Culturii, care a sprijinit şi finanţat proiectele noastre este foarte importantă. În primul rând, prin această fundaţie am dorit să acoperim absenţa unei stagiuni muzicale în oraş. Acesta a fost scopul principal al acestei instituţii nonguvernamentale pe care am înfiinţat-o. Pentru această „ispravă” culturală, ca să-i spun aşa, am primit foarte multe laude, ne-am mărit anvergura şi recunoaşterea naţională, mai ales eu am fost lăudat pentru ceea ce făceam aici. Dar, alături de mine de la bun început a fost soţia mea, Mihaela,  care a avut responsabilităţi administrative şi economice, fiind sprijinul meu cel mai important în acea vreme. Trebuie să mai precizez un lucru. La această iniţiativă s-au alăturat imediat cel puţin o sută de bistriţeni, la o primă strigare, din diverse medii: profesori, medici, jurişti, muncitori, ingineri. A fost o idee, o iniţiativă cât se poate de aşteptată şi de aplaudată. De 25 martie, de Buna Vestire, 1996 şi până în prezent,  activitatea acestei fundaţii a continuat cu consecvenţă încăpăţânată, aş spune. Am organizat sute de evenimente de cea mai frumoasă calitate pentru că, încă de la bun început,  ne-am autoimpus un fel de moto, un fel de exigenţă, exagerată poate, că absolut orice facem trebuie să stea sub semnul superlativului. Adică, dacă organizăm concerte să fie cu cei mai buni muzicieni, cu cei mai elocvenţi reprezentanţi ai muzicii respective, indiferent că abordăm muzică clasică, muzică simfonică, muzică de cameră, recitaluri sau muzică folclorică. Am avut această ambiţie excepţională ca fiecare eveniment organizat să se poată constitui în acelaşi timp ca un mic model cultural sau ca un mare model cultural. Astfel, de la violonişti precum Ştefan Ruha – care era în mare formă acum 25 de ani. A fost solistul primului concert al nostru pe care l-am organizat la Palatul Culturii, atunci Casa Municipală de Cultură. Solişti au fost Ştefan Ruha şi oboistul Aurel Marc. La concertul de deschidere a participat şi marele compozitor Tudor Jarda care, până când a trecut la cele veşnice, a fost preşedintele de onoare al fundaţiei noastră. A fost şi fostul rector al Academiei de Muzică din Cluj, prof. univ. dr. Alexandru Fărcaş, dar şi Aurel Marc care era decan al Facultăţii de Interpretare de la acea vreme. De la bun început, în afară de membrii cotizanţi care, fiecare, plăteau un leu, importantă a fost şi solidaritatea cu care am fost întâmpinaţi în această iniţiativă. Această simpatie şi solidaritate s-a menţinut pentru că, împreună, ne-am constituit ca un public foarte priceput şi foarte exigent la Bistriţa. Aţi văzut, pe parcursul anilor, că vin muzicieni dintre cei mai buni din România şi din Europa. Dacă cineva nu atinge performanţa celor care au consacrat această stagiune este oarecum taxat prin atitudine, adică nu mai are acel aplomb şi acea forţă a aplauzelor, pentru că aşa îţi manifeşti, într-un spectacol artistic,  simpatia, solidaritatea sau adeziunea pentru un fapt cultural propus. Prin urmare, 25 de ani acest program nu a fost întrerupt. De la bun început am dorit să facem o frecvenţă cât se poate de bună pentru că, în subsidiar, în afară de consumul cultural în sine, noi urmăream şi un factor cât se poate de important, şi anume, de a face în acelaşi timp şi educaţie muzicală, educaţie culturală, dar fără a fi ostentativi, fără a fi demonstrativi, declarativi, fără a anunţa acest deziderat care era în subsidiar. Şi cred că în bună parte am reuşit. E ca la încercarea de a atrage publicul către lectura de poezie. Nu le spui să vină să le citeşti sau să citim împreună ca să vadă că poezia e frumoasă ci cumva, cu metode mai subtile, poţi avea o eficienţă mult mai bună şi mult mai folositoare pentru cei care acceptă această propunere. Au trecut 25 de ani, dar nu am ieşit foarte des să facem bilanţuri, nici nu-mi plac bilanţurile, dar măcar la 25 de ani să amintim despre această iniţiativă. Din 2013, de când am devenit manager la Centrul Judeţean pentru Cultură m-am suspendat, prin hotărâre judecătorească, din funcţia executivă de la fundaţie, această funcţie fiind preluată de Antigona Silvia Rogozea, o fostă colaboratoare, ea fiind acum preşedinte executiv. Am reuşit să aplicăm, pe programul „Cultura 2000”, două finanţări pentru noi, la vremea aceea foarte importante,  din partea Comisiei Europene, prin programul „Cultura 2000”, de câte 120.000 euro daţi de Comisia Europeană. Unul din proiecte era realizarea unui spectacol interţări, la care am colaborat cu Teatrul din Veszprem din Ungaria şi cu o fundaţie culturală din Franţa. Am realizat, printre altele, proiectul fiind mult mai stufos şi mult mai amplu, un spectacol care se numea „Hamlet intolerabil”, genericul mai larg fiind „La ospăţul capodoperei”. Cu acest spectacol am fost la cel mai mare Festivalul Internaţional  de Teatru din Lume, la Avignon, unde am stat 30 de zile şi în fiecare zi am avut câte două reprezentaţii, câte două spectacole cel puţin. Acolo, locuitorii, în număr de 80.000,  în timpul festivalului au în jur de 3 milioane jumate sau 4 milioane de oameni în orăşelul lor, şi este ceva absolut fascinant, aproape toate locuinţele, garajele, se transformă în mici săli de spectacole.         O altă finanţare de proiect de la Comisia Europeană s-a numit „Mărturii. Academia Transilvană liberă de arte” şi a cuprins toate programele pe care fundaţia le-a organizat în acel an. Ne-a fost de foarte-foarte mare ajutor pentru că de acolo am pornit şi la repararea şi reabilitarea Sinagogii pe care am transformat-o dintr-un spaţiu cultic într-un spaţiu eminamente cultural, cu pian, cu scenă, în care foarte mulţi ani, ca şi acum, s-au desfăşurat, s-au derulat evenimente culturale importante.

         Rep.: - De al început am vrut să fac urarea ca şi peste 25 de ani să stăm de vorbă, la un bilanţ, însă, până atunci aş vrea să-mi daţi „reţeta”?

         Gavril Ţărmure: - Nu ştiu dacă este o reţetă, dar toate personalităţile din lumea artistică şi lumea culturală pe care le-am invitat au venit la Bistriţa. Dacă ar fi să fac un efort de memorie, aş aminti de venerabilul excepţional domn Mihai Şora, am fost bun prieten cu Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, din lumea scriitorilor, apoi cu muzicieni - Valentin Gheorghiu, cu care am devenit foarte bun prieten, acum având 93 de ani. El a venit la Bistriţa cât l-au ţinut puterile fizice.  Aurelian Octav Popa – ca să amintesc numai de muzicienii care sunt venerabili prin vârstă. Au venit, de la Cluj, Ştefan Ruha, dar şi mai tinerii atunci, Collegium Muzicum Academicum cu Gavril Costea, Aurel Marc, Ecaterina Botar, Ilse Herbert, dar şi mari muzicologi ca Ferenc Laszlo, un muzicolog de mare forţă. Cam toată lumea pe care am invitat-o a venit, a onorat invitaţia şi acest lucru, probabil, s-a datorat în primul rând respectului pe care-l purtam şi îl purtăm muzicienilor şi scriitorilor, pictorilor şi sculptorilor adevăraţi, dar şi faptul că ei au văzut că nu am făcut rabat, au văzut că nu organizăm evenimente de circumstanţă în care să încurajăm veleitarismul în care să spunem că facem şi noi ceva, că toţi sunt egali. Oamenii nu sunt egali pentru că Dumnezeu nu i-a lăsat egali pe lumea aceasta. Sunt egali în drepturi, dar nu sunt egali în vocaţii şi în ceea ce au de transmis. Îmi amintesc, de exemplu, că la un program editorial – spunea poetul Ştefan Manasia, care este un reprezentant de frunte al promoţiei sale (ca să folosesc cuvântul promoţie şi nu generaţie, promoţia fiind o propunere a lui Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, pentru că tocmai a fost Ziua Tuturor Sfinţilor şi tuturor morţilor), promoţia 2000 -, ca şi Dan Coman, Marin Mălaicu, Ana Dragu, Ion Partenie, toţi au preferat, au vrut să scoată cărţile la editura noastră. Manasia spunea că vrea să-şi scoată cartea la editura care l-a scos pe Ion Mureşan. Pentru foarte mulţi, Ion Mureşan era un reper categoric şi voiau să scoată la aceeaşi editură. Îmi amintesc că marele poet Emil Brumaru, care a plecat şi el dintre noi în urmă cu vreo 2-3 ani, a fost invitat la Festivalul de Poezie şi m-am întâlnit cu el înainte de a muri la Târgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti, ori la BookFest, şi m-a întrebat dacă nu vreau să-i scot şi lui o carte de poezie aşa cum i-am scos Angelei Marinescu, dar să fie exact la fel şi cu acelaşi comentariu de Alexandru Cistelecan. Bineînţeles că am fost extrem de onorat de această solicitare, dar n-am apucat s-o punem în aplicare deşi a vorbit şi cu bunii mei colaboratori, cu Dan şi cu Marin. Şi ei au fost foarte surprinşi şi onoraţi, de asemenea. Din păcate nu am mai apucat pentru că a murit brusc şi, cum ne risipim în diverse proiecte mai mici sau mai mari nu apucăm şi, din păcate, le neglijăm pe cele mai importante.

         Rep.: - Aveţi foarte multe poveşti cu scriitori, cu muzicieni. V-aţi gândit vreodată să aşezaţi toate aceste poveşti pe hârtie, o istorie culturală povestită de Gavril Ţărmure ?

         Gavril Ţărmure: - Vă mărturisesc că nu m-am gândit. Încă de la începutul anilor 90, aveam obiceiul, şi atunci, ca şi acum, să-mi amintesc de câte o poveste, de o situaţie din satul meu. Le povestesc interpretându-le cumva, adică fac un soi de decupare din context, iau arhetipul nu interpretarea lui, le povesteam sub aspect artistic, dar din tot ce se întâmpla acolo îmi aminteam şi cum o spunea omul, gesturile lui şi crea foarte mult haz. Îmi amintesc că Ion Mureşan, bunul meu prieten, a vorbit la Radio Cluj să am cinci minute pe săptămână cu câte o poveste de la noi din sat. A venit Mihai Dragolea, alt dispărut, Dumnezeu să-l ierte, tot optzecişti, care mi-a spus să le povestesc şi că el le transcrie pentru că e păcat să se piardă. Asta a fost în anul 1993. Sunt aproape 30 de ani de atunci. Mi-au cerut insistent, dar a fost ca şi cu cântatul. Eu fiind născut la ţară, cultura mea primară a fost cea folclorică, am ştiut şi mi-a plăcut să cânt muzică populară încă de când eram copil. Foarte multă lume m-a întrebat de ce nu cânt pentru că editez, produc CD-uri cu cântăreţi. Le-am spus că nu pot să cânt pentru că nu acesta este rostul meu. Am urmat Şcoala de Muzică şi Academia de Muzică, dar n-am urmat-o ca să cânt muzică populară. Poate să cânte tata sau alţii care nu au o instrucţie muzicală atât de grea şi de pretenţioasă, dar pot să cânt când suntem într-o societate restrânsă, într-un cerc intim, atunci cânt ca şi cum am cânta împreună toţi. N-am făcut din asta un scop şi o profesie.

         Rep.: - Şi, totuşi, aţi făcut o excepţie, pentru că aţi ajuns cu cântecul nostru de pe Valea Ţibleşului, într-un acompaniament deosebit, pe scena din New York.

         Gavril Ţărmure: - A fost tot o întâmplare pentru că băieţii din Trupa Elevation, cu Lucian Ban care e român stabilit la New York de acum vreo 35 de ani, au vrut neapărat să pună câteva piese cu mine pe CD-ul lor. Am acceptat şi, pe urmă, la concertele de lansare mi-au spus că trebuie să vin neapărat. Le-am spus că eu cânt mai mult doine. Noi am realizat un mixt foarte interesant. Ei sunt o trupă, prin excelenţă, de jazz, vreo doi sau tri dintre ei au fost nominalizaţi de vreo trei ori  la Premiile Grammy, Lucian Ban este un pianist de jazz foarte-foarte bun. Le-am spus că vin şi cânt 2-3 cântece din zona noastră şi că ei fac învelişul armonic, toată construcţia, tot dialogul a fost coordonat de ei. Aşa s-a şi întâmplat. În România am avut concerte şi la Bucureşti, la Braşov, la Cluj, la Bistriţa, la Târgu Mureş. Cineva din America a ascultat CD-ul şi am fost invitaţi să facem măcar un concert la New York. Am avut două concerte la New York, dar şi la Seattle, un concert într-o sală cu aproape 1000 de locuri, care a fost arhiplină. A avut succes, dar a fost un succes circumstanţial, eu n-am dezvoltat acest gen. Pe de altă parte, nu am considerat niciodată că aş fi relevant, îmi cunosc limitele. Nu mi-a displăcut cum am cântat, dar nici nu am căzut de autoemoţie. Mi-am păstrat luciditatea şi ideea de a face altceva. Administraţia în cultură este un domeniu destul de păcătos şi insuficient susţinut material. Îţi trebuie şi aici o anumită vocaţie şi o anumită imaginaţie ca să ştii cum te descurci şi cum derulezi aceste proiecte. Artiştii sunt nişte oameni foarte speciali.  E greu de lucrat cu ei dar, în acelaşi timp, sunt şi fascinanţi. Fiecare are personalitatea lui, fiecare are ideile lui, dar trebuie să-i laşi în pace, pentru că, dacă tu, ca organizator, ca om de administraţie, te apuci să le dai idei îi insulţi şi rişti să-i pierzi din start, să nu mai cooperezi cu ei. Asta s-a întâmplat şi în cadrul fundaţiei, dar şi într-un cadru oficial, când am fost manager la Centrul Judeţean pentru Cultură, iar acum la Centrul Municipal, unde am început să facem lucruri foarte bune. Sigur, aici aş aminti de anumiţi artişti care au acceptat să revină la Bistriţa după ce m-am instalat eu acolo. Aşa a venit şi Ştefan Pop, şi Anita Hartig şi vreau să fac cât mai mult posibil pentru aceşti artişti care ne fac cea mai frumoasă reclamă şi cea mai frumoasă cinste peste tot  în lume. Anita are acum vreo şapte sau opt spectacole la Metropolitan în New York, Ştefan este în Japonia dar în toamnă a avut programate câteva concerte la Londra împreună cu Placido Domingo, a făcut spectacole cu Angela Gheorghiu la Liege şi în alte părţi cât se poate de respectabile în lumea asta, în Italia, în special la Palermo, la Roma, la Veneţia. Ovidiu Daniel Purcel, care este un solist senzaţional la Dusseldorf, Nicoleta Maier care este născută la Năsăud şi este solistă la Iaşi, Lucian Petrean, solist la Bucureşti,  Beniamin Pop, un bass tânăr care e solist la  Dusseldorf, un bass foarte frumos care s-a născut la Beclean şi acum e la Hamburg, Alin Anca, excepţional cântăreţ şi el. Este o zonă foarte bună atât în ceea ce priveşte literatura, cât şi muzica. Am fost de vreo săptămână la Iaşi, la Festivalul Filit unde bistriţenii au fost la mare cinste. Am fost foarte-foarte onorat, şi prin prisma postului meu administrativ, să văd cât de strălucitor am fost reprezentaţi. A fost Dan Coman, care a fost şi moderator, a fost Marin Mălaicu, Ana Toma, Camelia Toma, Ion Barbu şi cu toţii ne-am bucurat de un cât se poate de mare respect la toate evenimentele la care am fost implicaţi, de un public extrem de numeros pentru literatură. Publicul din momentul de faţă face cinste Iaşiului, Sala Teatrului Naţional din Iaşi a fost plină şi unde a vorbit Dan Coman sau Ion Barbu, pe care-l considerăm tot bistriţean prin adopţie, deşi el este din Petrila, prin relaţia lui cu Camelia Toma. Într-un fel, el se şi consideră bistriţean. Pentru tot unde am fost şi unde merg încă aceşti tineri scriitori au o faimă cât se poate de strălucitoare.

         Rep.: - De-a lungul vremii au fost editate foarte multe albume doar pe segmentul tradiţional. Nici aici nu v-aţi abătut de la drum.

         Gavril Ţărmure: -  Şi la muzica tradiţională am urmărit un fel de limpezire a situaţiei. În momentul în care mai sunt oameni care servesc muzica tradiţională şi care se servesc din ea şi care mai pot fi audiaţi, mai pot fi auziţi, mai pot fi ascultaţi, am zis că e păcat să-i lăsăm oarecum în uitare şi să prolifereze doar o anumită categorie de cântăreţi care sunt mult mai frivoli, mult mai lipsiţi de expresivitate şi în acest fel am început. În cadrul proiectelor noastre, noi am avut nişte lucruri pe care le-am promovat, le-am pronunţat şi le-am lansat ca pe un soi de manifest: „Obiectivele culturale cu caracter permanent propuse de Fundaţia Societatea de Concerte sunt: Reanimarea şi integrarea zonei culturale Bistriţa în circuitul naţional şi european; Implicarea comunităţii locale în procesul de revigorare culturală, dar şi implicarea comunităţii naţionale şi europene în asumarea patrimoniului cultural bistriţean; Implicarea artiştilor tineri şi consacraţi în programe prin valorificarea ofertei creative a zonei; Promovarea ofertei culturale a zonei pe plan naţional prin itinerarea de expoziţii de artă plastică şi fotografie în ţară, dar şi pe plan european. Aceste obiective generale sunt baza activităţilor specifice pe care noi le-am propus. 1. Organizarea Stagiunii muzicale permanente în Bistriţa care să cuprindă concerte simfonice, camerale, recitaluri; Organizarea unor concerte de muzică tradiţională ori concerte de jazz; Organizarea Festivalului de Poezie şi Muzică de Cameră, festival căruia anul acesta îi dorim un caracter internaţional. Acest festival are caracter internaţional de mulţi ani, în acest an fiind la ediţia a XIII-a, festival care are o desfăşurare şi se bucură de un respect cât se poate de lăudabil. Organizarea unui seminar de bune practici la care să participe ONG-uri din Bistriţa, România şi din străinătate, parteneri în diverse proiecte ale fundaţiei noastre de-a lungul timpului; organizarea şi itinerarea de expoziţii de artă plastică şi fotografii în galerii din ţară şi oraşe europene; Realizarea unor filme documentare, a unor expoziţii documentare, a unor set de CD-uri; Editarea unor lucrări care să cuprindă prezentarea patrimoniului oraşului cu scopul popularizării oraşului Bistriţa; Festivalul de Film Movie în parteneriat cu Asociaţia Group Seven Bistriţa. Vreau să spun că acest festival l-am organizat vreme de vreo şapte sau opt ediţii, din păcate s-a întrerupt, dar a avut totuşi o viaţă, probabil că vom reveni la el. Participarea alături de actorii culturali locali la diferite evenimente ale oraşului pentru ridicarea nivelului  cultural al cetăţenilor în conservarea şi cunoaşterea patrimoniului construit al oraşului; Simbol al multiculturalismului practicat de bistriţeni în ultimii 200 de ani, Sinagoga adăposteşte cel mai spectaculos şi eficient centru cultural din această parte a Europei, spuneam noi la un moment dat şi îl citam pe Jonathan Schelle la care a ajuns o contestare a relaţiei dintre Societatea de Concerte şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Personajul respectiv, care reclama inclusiv la Parlament, că a venit domnul Vadim Tudor, pe vremea aceea, acum vreo 15 ani, poate mai bine, să vadă ce se întâmplă cu Sinagoga din Bistriţa. Şi el a constatat că aici se întâmplă lucruri foarte bune, că cineva vrea să repare Sinagoga. Nu era nimic rău în asta. Persoana respectivă a fost declarată persoană non grata şi nu prea a mai avut acces în România. Jonathan Schelle şi-a trimis un emisar aici, un soi de ambasador al Uniunii Europene în România pe vremea aceea, care a spus că ceea ce se întâmplă la Bistriţa ar trebui luat ca exemplu mondial pentru toate sinagogile din toate oraşele lumii unde nu mai sunt evrei şi unde patrimoniul construit este în pericol de a se dărâma. Între timp, multe s-au dărâmat. Ceea ce s-a făcut la Bistriţa nu este de condamnat ci, din contra,  este de lăudat şi de luat ca exemplu. Sunt şi oameni lucizi şi care văd lucrurile aşa cum sunt, nu doar prin prisma unei  invidii imbecile şi orice faci nu e bine, orice faci este sub semnul unei chestiuni dubioase, aşa cum se întâmplă, din nefericire, şi în ziua de azi. Din păcate sunt care contestă, chiar şi la Palatul Culturii sau oriunde ne-am găsi, că ceva nu e bine, că e ceva dubios. Sunt doar nişte frustraţi care nu sunt capabili să pună în exerciţiu un fapt  sau o idee puternică.

         Rep.: - Ce vă propuneţi pentru următorii 25 de ani?

         Gavril Ţărmure: - Mi-aţi dat un target destul de generos. Noi vom face, în continuare, în conformitate cu ceea ce am făcut şi am demonstrat şi până acum, ceea ce am reuşit şi până acum. O să încercăm să favorizăm Bistriţa în cadrul programelor culturale, o să încercăm să finalizăm unele proiecte ale fundaţiei. Deşi am salvat Sinagoga, am făcut reparaţiile elementare care trebuiau făcute atunci, dar au trecut 15 ani de atunci şi trebuie să împrospătăm şi exteriorul şi interiorul, trebuie să schimbăm acoperişul, trebuie să aranjăm curtea. Am reuşit să construim o anexă lângă Sinagogă, un spaţiu pentru cabine, pentru artişti, grupuri sanitare şi pentru spectatori, şi pentru artişti şi, în acelaşi timp, un spaţiu pentru educaţie cultural-alternativă pentru persoanele cu probleme. 98% este terminată, dar vrem să o finalizăm, vrem să aranjăm curtea şi să aranjăm spaţiul cât mai civilizat posibil. Încercăm să mai ajutăm editura să-şi continue activitatea. Şi anul acesta am avut un program editorial foarte bun, iată, nu mai mult de două cărţi care au apărut zilele trecute, Marin Mălaicu Hondrari, care după zece ani a mai scos un volum de versuri, de asemenea, Bogdan Alexandru Stănescu, un scriitor, pentru că e şi poet, şi prozator, şi eseist, şi critic literar dintre cei mai buni din generaţia lui, i-am editat o carte de poezie. În această toamnă urmează cartea lui Florin Partenie care este prieten al acestui grup pe care eu îl cultiv cu preponderenţă. Sper şi aştept de câţiva ani să mai scoată Ion Mureşan un volum de versuri, aştept o carte de la Alexandru Cistelecan pe care mi-a promis-o de vreo doi ani – asta în planul editorial. De asemenea, aştept să mai produc câteva CD-uri şi de jazz, şi de muzică tradiţională, dorim să facem mai puternic programul expoziţional de artă plastică, pictură, fotografie, grafică.

         Rep.: - Ce aţi învăţat de acasă, de la Căianu Mare? Că, dacă pomul nu-i cu poame, nu-i încărcat, nu dai cu bota. În cel uscat nu se dă cu bolovani!

         Şi cultura adevărată, la un moment dat, este pe locul întâi. Dumneavoastră, cu Societatea de Concerte v-aţi ocupat cu şi această parte a educaţiei publicului, care este foarte grea, aţi fost numit cel mai bun manager din România.

         Gavril Ţărmure: - Nici n-am ştiut că s-a organizat. A fost o anchetă a unui site cultural care punea în atenţia publică oameni performanţi din sfera culturală. Au fost editori, editorialişti, eseişti, manageri culturali şi la acest capitol am fost foarte surprins că mă aflu pe primul loc, devansând personalităţi cu o notorietate mult mai mare dar care nu erau în aceeaşi formă maximă cum eram eu pe vremea aceea. Trei ani la rând am fost declarat cel mai bun manager cultural din ţară. Bineînţeles, şi de data aceasta mi-am păstrat luciditatea şi am luat mai mult sau mai puţin în serios acest rezultat pentru că eu ştiu ce am de făcut, nu consider că ceea ce fac eu este  de neatins şi de alţii. Dacă există voinţă şi consecvenţă şi un pic de spirit de sacrificiu nu are cum să nu-ţi iasă. Or eu am abordat acest domeniu tocmai pentru că am văzut că este unul cu mari deficienţe şi cu oameni, în primul rând, în deficit. Pentru că foarte mulţi dintre cei care lucrează în managementul cultural sunt tributari tipului de program-festival Cântarea României, tip Nicolae Ceauşescu, care sunt mai în vârstă ca mine, şi alţii sunt ori extrem de cosmopoliţi şi vor să facă numai ce este la modă în occident la un moment dat, nu au în atenţie şi consistenţa şi valoarea acelui fapt, şi sunt alţii care au o privire mai detaşată, poate şi un bagaj cultural mai amplu decât alţii şi fac lucruri precum am încercat noi şi încercăm să facem în continuare la Bistriţa. Noi am pornit de la un lucru foarte simplu. Ce nu are acest oraş şi ar trebui să aibă? În acest fel am depistat, am constatat câteva absenţe pe care am încercat să le acoperim şi nu ă o facem oricum, ci cu excelenţă, în ideea de a derula sub semnul superlativului orice fel de proiect.

Rep.: - Vă mulţumim.

         Gavril Ţărmure: - Vă mulţumesc şi eu.