Statul - sursă de ameninţare

Începe să devină evident pentru TOŢI cetăţenii că politicienii noştrii au o viziune îngustă, reducţionistă asupra securităţii individuale, a comunităţilor şi a celei naţionale. Deşi războiul, ca fenomen social, este tot mai puţin probabil, tot la fel de puţin probabil este şi faptul că idealul păcii kantiene ar putea fi posibil. S-a indus în mod incorect, în mentalul colectiv, că apartenenţa la NATO şi la UE ar exclude riscurile şi ameninţările asupra securităţii statului şi individului. Adevărul este că, atunci când faci parte dintr-o alianţă, îţi asumi, pe lângă beneficiile acesteia şi riscurile şi ameninţările adiacente. Într-o lume globalizată, beneficiile sunt globale, dar, în egală măsură, devin globale şi ameninţările. Nici presa, nici ONG – urile nu au făcut destul pentru a forma şi consolida o cultură de securitate a populaţiei. Revoluţiei în natura ameninţărilor nu i s-a răspuns cu mijloace educaţionale adecvate. Mai mult decât atât, am vorbit şi făcut mai mult pentru confortul din închisori, decât pentru protecţia fizică a soldaţilor din TEATRELE DE OPERAŢII. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile. Ne alegem greşit liderii şi apoi, acceptăm cu seninătate şi resemnare, abuzurile şi erorile lor. Populaţia nu mai percepe natura pericolului şi ameninţarea, nici la nivel individual şi nici la nivelul comunităţii şi în consecinţă, nu cere măsuri publice adecvate.

Conceptul de securitate a comunităţii este incomplet dezvoltat, dar nici nu avem oameni competenţi în a-l dezvolta. Ameninţările economice şi ecologice pot aduce prejudicii bazei statului într-o măsură suficientă pentru a-i ameninţa ideea şi instituţiile. Cutremure, furtuni, epidemii, inundaţii, secete - pot aduce statului mai multe pagube şi pierderi de vieţi omeneşti decât un război. Din perspectiva perceperii acestor ameninţări suntem în situaţia ilustrată de EMINESCU în SCRISOAREA I:

“n-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă “.

Acest vers defineşte cel mai bine potenţialul politicienilor noştri în a reliefa riscurile şi ameninţările actuale asupra oamenilor şi comunităţilor. O radiografie a manifestărilor populaţiei şi a comportamentului colectiv al comunităţilor inundate, scoate în evidenţă câteva aspecte care trebuie să ne pună pe gânduri. Galaţiul, al şaptelea oraş din ţară ca mărime, este cel mai reliefant exemplu al situaţiei în care a fost adus poporul nostru de actualii politicieni. O populaţie de 290.000 de locuitori, nu a fost în stare să evalueze anticipativ şi corect, pericolul inundaţiilor. Instituţiile statului, la nivel teritorial, au dovedit că nu sunt în măsură să perceapă corect pericolul. Comportamentul colectiv al populaţiei oraşului în faţa pericolului a fost, pentru mulţi politicieni, de neînţeles. Pentru politicieni, inerţia populaţiei ameninţate era o mare dilemă şi nu au dovedit înţelegere şi înţelepciune faţă de manifestările ei. Mai mult, ei nu au înţeles de ce populaţia se manifesta împotriva lor şi nu împotriva furiei apelor ! Un tablou înfricoşărator prezenta un oraş cu o populaţie de 290.000 de locuitori, complet inerţi, lipsiţi de voinţă si care aşteptau ca 500 de soldaţi, cu soldele diminuate, să înfrunte singuri, furia apelor şi moartea, pentru a le salva viaţa şi bunurile. La prima vedere, ai fi tentat să îţi exprimi indignarea faţă de imobilitatea populaţiei în faţa ameninţării. Ca militar de carieră, am studiat mai mult comportamentul colectiv al populaţiilor decât cel individual şi am pătruns uşor cortina ce despărţea politicienii, de populaţia Galaţiului. În fapt, dincolo de această cortină, se manifesta obiectiv, determinată cauzal, o populaţie care a ridicat Combinatul Siderurgic, care a muncit în floarea industriei grele româneşti, devenită proprietatea unui englez. Noul proprietar a trimis în şomaj muncitorii Galaţiului. Pensionari de mizerie, după o viaţă de muncă grea şi plină de riscuri, s-au trezit ameninţaţi de statul român cu diminuarea singurei surse de existenţă. În concluzie, ei nu aveau pentru ce se expune şi au stat, inofensivi, să vadă cum apele vor deposeda pe cei care i-au desprins de idealul vieţii lor. Mai sugestiv este cazul celor 10.000 de asistaţi social care nu au făcut în folosul comunităţii aflate în pericol, nimic. Am ajuns să infirmăm până şi teza porivit căreia, cine stăpâneşte sursa de existenţă a unei comunităţi, îi stăpâneşte şi voinţa. Politicienii nu au înţeles că suntem într-o situaţie gravă, în care solidaritatea între semnatarii CONTRACTULUI SOCIAL s-a dizolvat şi cu aceasta şi legitimitatea lor de lideri. Politicienii nu au ştiut că ameninţările au un orizont temporal şi unul spaţial şi că oamenii aleg, întotdeauna, ca prioritate, îndepărtarea pericolului de durată şi nu a celui trecător. De această dată, pericolul apelor era trecător, iar incompetenţa politicienilor li se părea de durată, fapt pentru care s-au manifestat, cu prioritate şi zgomotos, faţă de aceştia. Boc a dovedit, în dialog cu sinistraţii, că este un ignorant al psihologiei mulţimilor. Dar şi mai grav a fost faptul că instituţiile statului cu atribuţii în domeniul evaluării riscurilor, nu au fost lăsate să-şi prezinte evaluările în faţa opiniei publice. Pe hidrotehnişti şi pe inginerii specialişti nu i-am putut vedea şi asculta, pentru că, în locul lor, au vorbit politicienii, producând panică în loc de siguranţă.

Iată, aşadar, cum statul, din aliat îţi poate deveni duşman şi o sursă de ameninţare permanentă. Statul, prin nerespecterea legii în mod repetat, a devenit stat infractor. Poliţiştii strigă în gura mare în faţa guvernulu – HOŢII ! În România, între politicieni şi popor s-a aşezat o CORTINĂ DE FIER dublată de un ZID AL IGNORANŢEI. Să vedem cine şi când va spulbera CORTINA şi ZIDUL, ca şi pe cei care le-au ridicat !

Colonel (r) IOAN GAFTONE