Supremaţia Constituţiei şi separarea puterilor în stat

Recent, la un post de televiziune, renumitul avocat Lucian Bolcaş, cândva mâna dreaptă a lui Corneliu Vadim Tudor în Partidul România Mare, afirma, aiuritor, că Parlamentul României face legi şi tot el le şi interpretează. Că Parlamentul face legi, ştim, dar că le şi interpretează tot el, asta nu mai ştim, ştie doar domnul Bolcaş care ne spunea că chestia aceasta se învaţă în primul an de facultate. Nu domnule Bolcaş, Parlamentul nu poate interpreta propriile legi, Constituţia României încredinţează contolul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice, denumite Curtea Constituţională. În România controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 140-145 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47 din 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Supremaţia Constituţiei este o trăsătură a Constituţiei care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor direcţiilor dezvoltării economice, politice, sociale şi juridice. Supremaţia Constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una politico-juridică. Supremaţia Constituţiei este o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind şi elemente politice şi juridice care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Actele supuse controlului de constituţionalitate sunt, în primul rând, legile. Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională poate proceda la control numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi, cel puţin 25 de senatori. Printre actele supuse controlului de constituţionalitate de către CC mai amintim iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative populare.
Teoria separaţiei puterilor în stat este o teorie celebră, apărută în secolul Luminilor, fiind îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzului de putere. Această teorie a avut un puternic rol în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii, poporul, naţiunea, şi organizarea statală a puterii politice, a graniţelor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, 1789 Franţa, stând mărturie în acest sens. Experienţa de totdeauna ne arată că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea, deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar.
În orice societate organizată în stat există trei funcţii, de edictare de reguli juridice, sau funcţia legislativă, de executare a acestor reguli, sau funcţia executivă, şi de judecare a litigiilor, sau funcţia jurisdicţională. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere, puterea legislativă, puterea executivă şi puterea jurisdicţională. În regimuri totalitare s-a promovat teza unicităţii puterii de stat, teză simplist explicată şi primitiv aplicată, permiţând concentrarea puterii şi desfiinţarea democraţiei.