Tânărul Mihai Eminescu la Viena

În zilele mele de ședere în Capitala fostului Imperiu Habsburgic, am întâlnit doi români... vii, în domeniu cultural: scriitoarea basarabeancă Valeria Dascăl și preotul Nicolae Dura, de la parohia ortodoxă română.
Am căutat, deopotrivă, semne ale șederii sau trecerii altor români , de-a lungul timpului, prin Viena. Sunt doar două consemnări publice: cu referire la Titu Maiorescu și la Mihai Eminescu. Însă, iată, mă văd nevoit să-mi motivez îndată acest „doar”. Mai întâi, că numele lor înfipte pe fațada a două instituții de cultură se datorează austriecilor și nu vreunui organism românesc.
De asemenea, noi nu am catadicsit să remarcăm în toponimia stradală prezența lui Brâncuși (care aici, la Viena, a stat ca să urmeze un curs de sculptură, în finalul căruia a primit o diplomă de absolvire); nimic, nici despre Lucian Blaga (poetul, filosoful, dramaturgul): Nu merita o placă memorială pe peretele imobilului unde a șezut între 1932-1937, căci fusese trimis la Legația României ca atașat de presă și consilier?
Nu pot evita - dar o fac cu respect - să remarc faptul că unui poet ucrainean (un nume care, totuși, mie nu-mi spune nimic), pentru că, în trecerea lui prin Viena, acum 100 de ani, a poposit 5 zile aici, în fața bisericii ucrainiene, compatrioții i-au ridicat un soclu înalt, pe care au așezat un impozant bust din marmoră.
În librării - ceva românesc? Da!...Un dicționar germano-român și o ediție franțuzească (în consecință de) Eugen Ionesc...o. (Ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de o secvență într-o mare librărie din faimosul oraș francez Nantes: Într-un colț, cu câteva rafturi (dar și câteva volume), se menționa: „Cărți în limba română”. Așa i-am întâlnit în Bretania pe Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Mihail Sadoveanu și... Nicolae Ceaușescu.)
Revin la cele două mari nume românești, în context vienez. Pe placa de marmoră e inscripționat așa: „Titus Maiorescu. 1840 - 1917. Philosoph Schriftsteller. Aussen-und. Kulturminister roumanien. Besuchte das Academische Gymnasium von 1854 bis 1856”. Cu o bursă a Episcopiei greco-catolice a Blajului, adolescentul ardelean (născut întâmplător în Oltenia) va veni în Capitala Habsburgilor să se instruiască între copii de cavaleri, marchizi, baroni, conți. În timp ce aceștia i se adresau cu „Valahule!” - ca și cum voiau să-l umilească -, tânărul Maiorescu nota în jurnalul său: „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român!” Și... le-a arătat-o: În 1856 a încheiat gimnaziul ca șef de promoție, apoi, triumfător, s-a înscris la „Academia Theresianum.”
Eminescu: Adică, întâi de toate, studiu, creație și taifas cu Ioan Slavici, acesta fiind...cătană, în impresionantele clădiri numite „Cazărmile roșii”. Imensul edificiu e construit din cărămidă roșie, cu o geometrie de un falnic sobru, cu porți boltite în zid; o alcătuire pe un dreptunghi vast, ca o cetate (impresia mi-a fost dată și de acoperișul zimțat cu sugestie de crenel). Aici venea Eminescu să-l scoată în oraș pe vremelnicul slujitor în armata împăratului.
Falnica Biserică Iezuită - vechea clădire a Universității vieneze -, e flancată de câteva palate, încât alcătuiesc o incintă dreptunghiulară, numai bine să ocrotească un spațiu al sufletului și spiritului, în strădania spre mântuire și instruire. Am contemplat cu emoție ușa de la intrare, sculptată în lemn masiv, prin care intra tânărul Mihai Eminescu la cursuri. E încadrată de plăci memoriale, cu nume faimoase ale unor foști studenți aici; nici una... privindu-l pe Eminescu.
Am găsit însă o placă pe strada Kollergasse, nr. 3, de pe fațada unei clădiri elegante, cu două etaje, cu ferestre înalte, flancate de pilaștri, cu arcade masive și sobre. Placa are un basorelief, cu profilul consacrat al tânărului Eminescu. Am reușit să descifrez literele acasă, de pe o fotografie ce o făcusem acolo: Se spune, în austriacă, cum că aici a locuit el, între aprilie-octombrie 1871, „rumaniche Mihail Eminescu”.
Acum, pe stradă, nici țipenie de om. Cum va fi fost atunci?... Cu siguranță, animație, fiindcă la câțiva pași, spre ieșirea din stradă, e „Minoritenkirche” („Biserica Minoriților” - sec. XIII). Nu mă îndoiesc că Eminescu nu a ocolit-o, fie și numai pentru că aici vedea uluitorul mozaic „Cina cea de taină”, după da Vinci, cu o lungime de 9 metri, comandat de Napoleon, după ce biserica fusese folosită drept campament pentru soldații săi.
Mda!... „Toate-s vechi și nouă toate”. Nu rostesc acest vers, prea bine cunoscut, numai în zi aniversară. Le invoc mereu, pentru că nu exprimă doar un moment din calendarul românesc.