Antieminescianismul

            Dacă veți consulta vreodată colecția revistei Familia și veți ajunge la anul 1937, veți constata că numărul 3-4 (seria III, anul IV, martie aprilie) este închinat preponderent lui Mihai Eminescu. Semnează aici articole docte, elogioase: M. G. Samarineanu, directorul publicației (două texte: Eminescu și „Familia” și Eminescu la Oradea), Cezar Petrescu (Eminescu în lumina timpului nostru), I. Agârbiceanu (Eminescu), Tudor Vianu (În jurul peisagiului Eminescian), Ion Al. Brătescu-Voinești (Luceafărul), Nicolae Roșu (Actualitatea ideilor lui Mihai Eminescu), Alexandru Marcu (Leopardi și generația lui Eminescu), Ion Pillat (Poezia pură la Eminescu), Victor Cordoș (Poezia lui Eminescu în traducere franceză); tot în acest număr, apare și o poezie dedicată poetului național, semnată de Ludovic Dauș, intitulată Lui Eminescu. Adăugăm faptul că la festivalul de la Oradea, din 28 februarie 1937, dedicat Poetului au participat: Ion Minulescu, Ludovic Dauș (din partea Societății Scriitorilor din București și a Societății de Radio Difuziune), Mircea Damian, Radu Cioculescu (delegatul special al Fundațiilor Regale), Octav Șuluțiu, Ștefan Baciu, Victor Papilian (din partea Asociației Scriitorilor Români din Ardeal), George Gregorian, C. Miu-Lerca, Dion Mardan, Marieta Popa, Petru A. Petru, Agespina Macri-Eftimiu etc., care au depus o coroană la bustul lui Eminescu. S-au trimis și telegrame din partea scriitorilor care n-au putut participa: Tiberiu Moșoiu, Sandu Teleajen, George Mihail Zamfirescu, Eugen Cealâc, Șaban Făgețel (din partea Scriitorilor Olteni).

            Vă mărturisesc că articolul intitulat Curentul antieminescian din Ardeal (amintiri), de la pagina 69 până la 73, semnat de Septimiu Popa, mi-a trezit interesul și, de aceea, vi-l comentez mai la vale. Se cuvin, la început, câteva precizări. După publicarea de către Maiorescu a volumului de Poezii din 1883, dar și a producțiilor lirice din diferite periodice ale vremii, Eminescu fusese receptat mai cu seamă de tineri drept poetul generației. Dar, societatea ardeleană era ancorată într-o morală exaltat religioasă (mai puțin cea moldoveană și munteană), când cuvântul preotului însemna lege pentru omul simplu. În plus naționalismul (care era totuși de înțeles pentru acele vremuri, românii din Ardeal fiind înrobiți social și național) era trâmbițat exagerat, de câte ori se ivea ocazia. Așa se face că broșura de 100 de pagini, intitulată Mihail Eminescu, apărută la Blaj în 1890, inițial nesemnată, contra creațiilor eminesciene a avut un mare impact asupra transilvănenilor și a unei părți din Regatul României, cu alte cuvinte să alarmeze spiritele conservatoare, pudibonde, neobișnuite cu poezia pesimistă, descurajatoare, decadentă, de sorginte schopenhaueriană. Marea majoritate a acceptat opiniile profesorului de istorie bisericească și drept canonic la Seminarul Teologic din Blaj, capitala românilor greco-catolici, Alexandru Grama (1850-1896), cu studii filosofice la Viena, devenit mai târziu canonic, fiindcă el este autorul cu pricina. Aici, „Eminescu a fost nimicit cu desăvârșire, versurile lui declarate fără absolut nicio valoare literară, apoi, imorale, o adevărată primejdie pentru tinerimea de ambele sexe. A fost contestată originalitatea operei lui, fiind socotit ca un plagiator al lui Lenau, găsindu-i-se în același timp și o mulțime de greșeli gramaticale și linguistice. S-au citat părți din poeziile lui Andrei Mureșanu și Dimitrie Bolintineanu, ca să se scoată în relief bogăția de idei a acestora față de sărăcia cu duhul a operei lui Eminescu” (l-am citat după normele actuale), iar poezia sa erotică „corupe tineretul” pentru că prezintă un „amor sălbatic”, instinctual. Cert este că după apariție, „cartea” asta, neinspirată,  a făcut multă vâlvă. Grama era sărbătorit „ pe stradă, în școală, în tren, la adunări și, cu un cuvânt, pretutindeni, ca un bărbat providențial”. Exemplarele din poeziile eminesciene au dispărut atât de la librăria seminarială, cât și din bibliotecile școlare din Blaj. La orele de limba română Eminescu nu era pomenit. „Absolvenții din vremurile acelea ai școalelor din Blaj (…) aproape de nu știau că a existat vreodată Eminescu”; de fapt, aici nu se studia limba poeților, sau cum zicea S. Bărnuțiu: „limba Blajului e numai de teologie și de predici la morți”. Totuși, au existat și în acest oraș, oameni care au pus la îndoială afirmațiile lui Grama; de pildă, Iosif Șchiopul, într-un pamflet împotriva Blajului, „cu prilejul unei greve școlare, spune că a dat cartea (lui Grama, n. n.) unui câine să o mănânce, iar câinele a murit la câteva clipe după ce o consumase…” Un elev de la Blaj a recitat la școală, la ora profesorului Ioanu Germanu (un admirator al lui Grama), poezia Adio a lui Eminescu, dar, pentru a-l zeflemisi pe dascăl, i-a atribuit-o lui Andrei Mureșanu; firește, Germanu s-a prins, iar elevul s-a ales cu cea mai mică notă; ca de obicei, interzicerea Poetului în școlile blăjene a sporit interesul tineretului studios. Peste Carpați, Aron Desușianu pur și simplu s-a entuziasmat la citirea ei, iar Macedonski i-a trimis o scrisoare de felicitare; până și Hașdeu avea rezerve față de poezia lui Eminescu. Însă, admiratorii Poetului i-au privit cu „un zâmbet suveran” pe toți detractorii. Se știe că Titu Maiorescu o ia în răspăr în câteva pagini (vezi Critice, vol. I), iar Vlahuță o consideră fără valoare. Mai aproape de noi, N. Manolescu, recenzând volumul lui D. Popovici Studii literare, referitor la subcapitolul Eminescu în critica și istoria literară română (vol. VII, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pp. 229-242), îl considera pe Grama „destul de informat și nu lipsit de calități intelectuale” (vezi România literară, din 16 noiembrie, 1987, p. 7).  

             Până la urmă, în Blaj, antieminescianismul s-a stins, iar „erezia literară” a lui Grama a ajuns să fie ignorată de posteritate. Menționăm că în 2014, a apărut la Editura Napoca Star Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic, ediție îngrijită de Ioan Chindriș și Niculina Iacob, cu cele două capitole, după un citat din Maiorescu: I. Eminescu – geniu cuprins de lumea ideală și II. Eminescu – blazat în cuget.

                                                                                                        Icu Crăciun