Veronica Micle: Poezii

Ediţie de Ioan Pintea, Editura Eikon şi Arcade, 2008.

În istoria literaturii române, Veronica Micle rămâne în primul rând prin destinul său biografic strâns legat de acela al celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Iubita şi muza lui inspiratoare – controversată în ambele ipostaze de biografii poetului. Cei mai mulţi istorici literari au criticat-o pentru versatilitatea ei sentimentală şi implicit pentru chinurile provocate îndrăgostitului Eminescu.

Dar masiva corespondenţă sentimentală, adevărat roman erotic dialogat, publicată în anul aniversar, 2000 – la 150 de ani de la naşterea Poetului – au clătinat această imagine. S-au adăugat la aceasta cercetările documentare ale eminescologului N. Georgescu în care i se face, atât de târziu, în postumitate, dreptate Veronicăi Micle.

Dar Veronica Micle a fost şi o femeie cultivată în epocă, una dintre primele poete în lirica românească, şi alături de Matilda Cugler-Puni, pe care o depăşeşte în talent poetic, reprezintă poezia feminină a Junimii. Şi ca poetă, Veronica Micle a fost prezentată în umbra dominatoare a lui Eminescu.

În Istoria literaturii române, Editura Casa Şcoalelor, 1944 (autori: Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu) în capitolul Estetismul (redactat de Tudor Vianu) Veronica Micle este prezentată în subcapitolul „Afini ai lui Eminescu”. Autorul Artei prozatorilor români identifica în lirica poetică ecouri din poezia eminesciană, atitudini romantice şi sintagme poetice comune. Imaginea aceasta s-a prelungit în istoria literară şi un pasionat eminescolog, Augustin Z. N. Pop, vedea în poezia Veronicăi Micle, pe care a şi reeditat-o într-o ediţie restitutivă, „un jurnal liric” al iubirii care a cunoscut anumite sinuozităţi faţă de Eminescu.

Părintele Ioan Pintea, poetul şi scriitorul bistriţean, ne oferă acum o nouă ediţie, iniţiată dintr-un mărturisit patriotism local. Ca şi Veronica Micle (n. Ana Câmpean) autorul ediţiei este năsăudean, (din Runcul Salvei), şi multă vreme a avut o atitudine de indiferenţă faţă de cea care s-a născut, în acelaşi ţinut ardelean.

A recitit mai târziu fără partis-priuri poezia Veronicăi Micle şi a ajuns la concluzia că ea merită o dreaptă apreciere – printr-o ediţie mai completă – pentru că pe lângă cuprinsul ediţiei princeps se reproduc poezii rămase în coloanele unor reviste literare din epocă. Ediţia beneficiază de un studiu introductiv semnat de Irina Petraş, fragment din cartea Un veac de nemurire (Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă), apărută în 1989, la un secol de la trecerea în nemurire a acestor scriitori.

Studiul doamnei Irina Petraş îşi propune mai ales să identifice notele originale ale liricii poetei, renunţând la imaginea comună din exegezele anterioare, de epigon al lui Eminescu. Desigur că influenţa lui Eminescu nu se poate contesta (exista în epocă, aşa cum se ştie un curent eminescian, o poezie predominant melancolică, elegiacă,) aşa încât chiar un epigon eminescian, Alexandru Vlahuţă se întreba retoric „Unde ne sunt visătorii?!”

Ediţia se completează printr-o postfaţă cu interesante date biografice şi cu prezentarea casei memoriale „Veronica Micle” din Târgu-Neamţ, în întregul ei contribuind la o mai dreaptă cinstire a unei poete care trebuie pomenită nu numai pentru că şi-a legat numele de biografia lui Eminescu, ci şi pentru valoarea reală a poeziei sale, judecată în contextul epocii.