Ţara mai are titani! Bistriţa mai are repere! La mulţi ani doamnei Livia Ana Tătar!

A mai trecut un an. E din nou 15 iulie, ziua de naştere a doamnei Bistriţei, a doamnei cuvântului românesc, a doamnei luptătoare pentru apărarea limbii române.

Cetatea, dintotdeauna, dar mai ales azi, ar trebui să se mândrească cu oamenii ei, cu atât mai mult cu cât aceştia sunt născuţi, crescuţi, educaţi între zidurile sale, copii plecaţi departe, întorşi pentru a sluji în ea.

D-na Livia Ana Tătar, plecată în lume să semene sămânţa corectă a limbii române, după câteva decenii de viaţă printre străini, a ales să revină şi să rămână aici, pe locurile bătătorite de paşii părinţilor domniei sale, paşi la fel de cuminţi şi hotărâţi precum ai doamnei înseşi.

Preotul Vasile Tătar şi „doamna preoteasă” au crescut două fete, una mai frumoasă şi mai cuminte decât cealaltă, fete studioase, mai preţuitoare ale sufletului românesc, ascultătoare de părinţi, iubitoare ale cetăţii şi ale oamenilor ei.

Nuţa, că aşa o alintau pe sărbătorita zilei, preotul şi cei dragi lor, era încă de mică, un amestec reuşit de fineţe şi dârzenie, de feminitate şi masculinitate, de om studios şi înrăit meloman. Cânta la acordeon, dar şi vocal, învăţa foarte bine, alerga toată ziua pe maidan, juca fotbal, a zburat cu avionul, a fost aleasa balului, dar a stat şi în podul casei, împreună cu sora sa, vreo două săptămâni, ca să nu le găsească ruşii.

Mai târziu, „bărbăţia” moştenită din familie i-a fost de mare folos: când regimul o pasa de acolo-acolo, fiindcă era fiică de preot şi nu corespundea tiparelor proletare, a avut puterea să reziste, să meargă mai departe, să lupte şi să învingă, e adevărat, cu mari sacrificii şi consecinţe pe viaţă.

Care dintre noi, femeile, ar fi ales să plece singură în lume, în necunoscut, cu doar zece dolari în poşetă şi un geamantan cu cărţi şi fotografii cu cei dragi? Şi care dintre noi ar fi acceptat să trăiască în condiţii minime de existenţă într-o-ncăpere la subsol, umedă, neluminată, în care mâini harnice, pricepute, să modifice la o maşină simplă de cusut rochii cumpărate în sezonul de ieftiniri, ca să-şi îmbrace un trup dăruit de Dumnezeu cu frumuseţe?

Ar trebui să vedeţi un album cu fotografii, în format 30 cm/25 cm, în care doamna noastră apare îmbrăcată în rochii de seară, făcute într-o noapte de revelion, pe care soarta a făcut să şi-o petreacă singură! Nu există artistă mai frumoasă decât doamna! Nu există prea multe suflete atât de stoice şi de hotărâte să învingă, care în loc să plângă de singurătate în noaptea luminată din an, a ales să reuşească astfel.

Şi care dintre noi ar fi avut puterea să studieze, să cerceteze pronunţia limbii române, ani buni, în ţara limbii germane, în oraşul în care doarme pe veci Alexandru Ioan Cuza, până când nemţii i-au recunoscut doctoratele atât de greu muncite?

Apoi, câtă durere, să nu fi aleasă să predai limba română la Universitate, pentru ca în locul tău să fie ales un bărbat cu trecut dubios, dar corespunzător regimului, influent şi „maleabil”, după ce, iniţial, ţi s-a promis că meriţi să fii profesoară de limba română în ţara germană!

Viaţa dragei noastre doamne Livia Ana Tătar s-a desfăşurat în cascade, mai mult de una singură prin valuri, însă lupta de Sisif a dat roade de fiecare dată, frumuseţea Bistriţei a învins, întrecând pasărea Phonix, prin renaşterea de după fiecare luptă.

Românii nu i-au recunoscut, şi încă nu dau semne să o facă, meritele. Dicţionarele de pronunţie a limbii române, în contrast cu limba germană şi limba engleză, cărţi unice în lume, după care se predă limba română în America, n-au stârnit în România decât invidii, concluziile ştiinţifice ale minunatei noastre doamne, apreciate enorm de japonezi şi nu numai, fiindu-i furate şi folosite în Gramatica limbii române, fără însă a i se indica, măcar în subsolul paginilor, numele.

Academia Română, deşi este la curent cu valoarea dicţionarelor unice şi cu aprecierea lumii întregi a acestora, ca şi a doamnei, din Japonia până în SUA, din Anglia, până în Portugalia, nu-i recunoaşte doamnei noastre meritele, nu o invită nici măcar la şedinţe, ca asistent participant, darmite să o facă membru al acesteia.

Bistriţa, chiar dacă după numeroase stăruinţe a desemnat-o cetăţean de onoare al urbei, nu-şi arată iubirea şi preţuirea în niciun fel faţă de doamna limbii române.

Nu suntem ipocriţi? Adică, ne convine ca savanta Livia Ana Tătar să spună în lume că este româncă, bistriţeancă, ne place că şi-a împodobit dicţionarele cu modele româneşti, someşene, păstrate în valize vechi ca moştenire dragă de la mama-preoteasă, dar nu găsim de cuviinţă să o sărbătorim, să o căutăm şi să o preţuim ca pe un real guru al zilelor noastre. Să mai condamnăm regimul comunist că i-a omorât tatăl, la canal?

Doamna însăşi, cu o aşa experienţă de viaţă, care prin puterea conştiinţei domniei sale, dar şi a peniţei, s-a luptat decenii întregi cu mai marii lumii pentru a apăra limba română şi pe cei care o vorbesc – elocvente sunt cele cinci volume ale cărţii „Prezentă la datorie”, ar trebui, am mai spus-o, să ne sfătuiască public, din când în când, la cererea noastră, cu privire la modalitatea de a ieşi din necazul în care-am intrat, la evaluarea noastră, ca oameni şi cetăţeni ai Europei, la cum şi ce şi de la cine să-nvăţăm pentru a reuşi repornirea motoarelor în sensul în care să dea roade pe toate planurile vieţii ţării.

Oare ce aşteptăm? Ca lumea să şi-o adjudece ca pe Eliade, Brâncuşi, Ionesco, Cioran şi alţi titani cu rădăcină-n România? Abia atunci să-i recunoaştem aici performanţa, meritele, piedestalul?

Să-ncepem prin a-i cere Doamnei Livia Ana să ne ierte ignoranţa şi să continuăm, prin a-i ura, de ziua naşterii sale, „La mulţi ani, cu sănătate, fără dureri şi supărări, zile-nsorite de recunoştinţa noastră, profitori obraznici, copii nerecunoscători!”

Să vă dea Dumnezeu puterea de a ne iubi aşa cum suntem!

Cu recunoştinţa pentru a-mi fi permis să-i stau alături în câteva interviuri radio şi TV şi nu numai, şi să-i ascult destăinuirea,

Dorina Silvia Ceoarec