Timp pentru doi

Profesoara de limba şi literatura franceză, Sonia Elvireanu, editează, la Gens Latina, Editura Asociaţiei Culturale Gând românesc – gând european, ce are ca director general pe Virgil Şerbu Cisteianu, volumul de versuri „Timp pentru doi”. Cartea surprinde prin buna închegare a monologului cu trăirile universului, astfel încât versurile conturează portretul unui poet cu o cultură vastă, care cunoaşte foarte bine literatura universală. Poezia este ca un joc „În ploaia de vară/ se întorc miresme apuse/ din timpul în care jocul/ era unicul sens al vieţii întregi”. Observăm o poezie în care ploaia cizelează versul spre bucuria purităţii: „Se varsă ploi calde de vară/ peste frunzişuri şi galbene flori”. Acum este momentul în care, printre picuri albaştri, în muzica sferelor, se ridică trupul şi sufletul pentru a locui în eternitate. O poezie a reîntoarcerii, în care: „Frunze răsar/ în toamne târzii”, iar florile, ca albe ninsori, aducă un omagiu „în satul cu amurguri sfinţite/ de aura sfinţilor profeţi” nostalgicilor gânduri care poposesc acum în pridvoarele goale în nopţile în care visele trec graniţa contopindu-se cu realitatea: „Aşteptăm ceasul când sună/ izvoarele ce deschid/ luminile noastre”.

O poezie ca o chemare în care „Fiorul lumii răzbate în noi”, astfel încât „Absolutul tinde spre împlinire”. Când stelele se revarsă în nopţile de primăvară, în inima poetului „Prin galbenul solar/ al boabelor răsfrânte în vară/ răsună chemarea pământului”. Poezia este ca un râu învolburat, în care versul devine, pe undele limpezi, fapt concret. Este vremea în care „Sub snopul spicelor/ pârguite de timp/ un timp absolut/ sub zodii de foc” îşi face loc pentru eternitate. Acum, „Sus pe culme de munte/ poteci se deschid/ în misterul pădurilor”, iar în satul încremenit de vremi apare, peste freamătul lunii, cuvântul care descrie frumuseţea umană. „Pe frunze-nvolburate/ imaculate/ rebele iluzii/ frânte în noi” descoperă gândurile prefăcute în tăceri şi dorurile care în contra timp cu tainicele întâmplări dau sens amintirilor. Poeta are un crez al ei în bunătatea lumii, acolo unde „curg/ izvoarele nopţii/ spre lumina/ zilelor neştiute”. Cuvintele care mai apoi se adună în versuri sunt căutate: „În umbra frunzelor/ în tăcerea din mine/ în mirajul culorilor/ în însorirea dimineţii”. Albul devine în alba pustietate un simbol al amintirii, al speranţei, al crezului: „Prin aer străbat/ miresme de mai/ şi aşteptări se prefac/ în vise cuminţi”. Cuvintele stau de veghe pe malul pustiu, astfel încât umbra viselor devine lacrima scăldată în călimara din atelierul de creaţie.

Sonia Elvireanu este o poetă care surprinde plăcut prin acest volum, reamintindu-ne că iluziile lumii pot deveni realitate.