Trei

S-au întâmplat, recent, la Bistriţa două fapte culturale care trebuie să rămână în memoria nu numai a acestei urbe ci şi a climatului cultural românesc.
Mai întâi, o remarcă: Este o instituţie de cultură judeţeană aflată în primenire - şi la propriu şi la figurat: Mă refer la Biblioteca judeţeană. De curând, are un nou sediu. Incomparabil mai spaţios, respirabil şi elegant decât fusese cel de adineaori; mă refer la încăperi rezonabile pentru toate compartimentele necesare unei biblioteci de anvergură: pentru relaţiile cu publicul, pentru fondurile documentare, pentru depozitare. Cunosc nu puţine biblioteci judeţene din arealul transilvan şi pot afirma, fără rezerve, că această instituţie foarte curând va deveni de referinţă, un reper major pentru actul cultural.
Afirmaţia mea se datorează şi faptului că noul director al Bibliotecii este, la rândul lui, un scriitor de referinţă în climatul cultural contemporan: Ioan Pintea. E o zicere românească veche de când lumea românească: omul potrivit la locul potrivit. Ei bine, asta se întâmplă. Îl cunosc de când era adolescent. Pasiunea pentru lectură, pentru carte, pentru creaţie a fost şi este o dominantă a vieţii lui. Până şi când făceam naveta cu trenul, pe ruta Beclean-Bistriţa, întemeiasem, împreună cu un preot navetist, „Cenaclul navetistului cronic”. Acea oră de drum însemna lectură, dialog pe seama cărţilor abia apărute, trăiam momente de desfătare intelectuală şi spirituală. De câte ori mă întâlnesc cu Ioan Pintea trăiesc nemărturisite momente de nostalgie.
Ei bine, cred că un asemenea puseu de nostalgie l-a determinat ca prima manifestare de înaltă ţinută să-i fie dedicată lui Teohar Mihadaş, cu sprijinul firesc al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud. Nu doresc să intru în explicaţii, în motivaţii, dar, pentru cei mai puţin avizaţi, trebuie să relev câteva date, fapte în ce îl priveşte pe scriitorul comemorat acum: Aromân de origine, dar un pătimaş român, s-a născut în Turia (Grecia – 1918). După şcoli făcute în diferite localităţi, cele liceale şi apoi universitare, în Transilvania, poetul, prozatorul, dramaturgul Teohar Mihadaş a funcţionat ca profesor de limba română şi franceză la Bistriţa, apoi la Năsăud, dar a fost şi discreditat de către regimul comunist, de aici şi motivul pentru care (până a ajunge în 1964 secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj), a fost culegător de zmeură, săpător de fântâni, paznic, om de serviciu etc.
În „Dicţionarul biografic al literaturii române”, se conchide astfel: „e un poet (a se observa că verbul este folosit la timpul prezent, deşi Domnul Mihadaş s-a ridicat la ceruri în 1996 – n.n.) cu dicţiunea solemnă, revalorificând structurile prozodice ale tradiţiei literare şi asumându-şi misiunea poetică în temeiul unei viziuni orfice a creaţiei.”
Între (şi printre) altele, a fost alături de tinerii creatori, iată explicaţia pentru care s-a ataşat de gruparea „Saeculum”, constituită la Dej (1980) şi apoi fugărită la Beclean de către Securitate. Întâlnirile erau lunare, nu reţin dacă vreodată a lipsit de la ele. În memoria literaturii române „Saeculum” va trebui să rămână legat de numele Teohar Mihadaş şi Radu Săplăcan., cele două forţe catalizatoare care adunau, la Dej, apoi la Beclean, scriitori din toate zările României, aceasta într-o vreme în care opresiunea comunistă devenea din ce în ce mai greu de suportat.
Iată de ce gestul lui Ioan Pintea – prin seara dedicată lui Teohar Mihadaş -, a fost/este de mare laudă, iată de ce în sala de conferinţe a Bibliotecii au fost prezenţi nenumăraţi „saeculişti”, scriitori, artişti plastici, muzicieni, fotografi. Spiritul „Saeculum” e trăit în continuare. Nu degeaba, Ioan Pintea îmi propunea să alcătuim o culegere de texte cu titlul „Saeculum , o nouă perspectivă”. (O paranteză: Ioan Pintea a fost răsfăţat de o seamă de părinţi spirituali; unul dintre aceştia a fost şi Teohar Mihadaş, încât, când fiul este recunoscător faţă de înaintaşi, fapta este foarte frumoasă.)

E o zicere românească: Uneori, un ochi plânge, altul râde. Vreau să mă refer la două publicaţii româneşti, aflate la mii de kilometri una de alta.
Revista „Nord Literar” e la câţiva paşi mai la nord de noi, apare la Baia Mare. Dar apare ! Cu o regularitate de ceasornic, apare lunar , nu cu o apariţie trimestrială „astrală” precum „(ne)Mişcarea Literară” de la Bistriţa. Probabil colectivul redacţional mai merge la pescuit, mai doarme suplimentar, de aceea, din trimestrială ce se vrea revista bistriţeană uneori devine... centenară. Este şi motivul pentru care, dacă redactorul ei (zis) şef ar participa la o competiţie de maraton împreună cu un melc, pun pariu că melcul ar ieşi câştigător.
Ambele reviste au ca editor consiliul judeţean unde sânt făurite. Dar ce diferen- ţă ! Calitativă, vreau să spun. Nu mai departe decât recentul număr pe februarie 2013. Găseşti în cele 16 pagini (format A 3) texte îndestulătoare pentru informaţii privind viaţa culturală, prezentare de cărţi, poeme, interviuri, texte de proză, traduceri din literatura contemporană. Responsabil de număr ? Gheorghe Pârja, un băimărean prezent mereu la... întâlnirile cenaclului „Saeculum”... Nu vreau să insinuez că această conduită revuistică s-ar datora ataşamentului său, cândva, la „Saeculum”, căci în colectivul redacţional al revistei „Nord Literar” fac parte scriitori de rezonanţă; să-i enumăr doar pe câţiva: Gheorghe Glodeanu (director), Săluc Horvat (director executiv), Augustin Cozmuţa (secretar general de redacţie) şi redactorii Daniela Sitar-Tăut, Delia Pop şi Gheorghe Pârja.
Şi acum, ochiul care nu râde: primesc din SUA, de la Detroit (prin făgărăşanca Doina Popa) ultimul număr din revista românească, la care au colaborat şi bistriţeni de-ai noştri, „Curentul Internaţional”. Din păcate, prin „ultimul” nu se înţelege ”recent”, ci chiar ultimul număr din viaţa acestei publicaţii de circulaţie mondială. Va continua în varianta pe intrnet, dar, cum zice directorul ei – bucovineanul Ştefan Străjeri – „nu va mai avea acelaşi farmec”. După 13 ani a acestei publicaţii lunare de ştiri, analize şi opinii, la despărţirea ei de tipar, sunt fireşti titluri de genul acesta: „La ultima ediţie tipărită...”, „Cuvânt de despărţire”, „Curentul. De la Pamfil Şeicaru la Ştefan Străjeri”, „La despărţire”, „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina”
Această publicaţie a avut colaboratori români de pretutindeni. Să-i înşir pe cei din ţara mamă, numiţi de Stefan Străjeri: Ion Coja, Vasile Zărnescu, Rodica Elena Lupu, Mihaela Dordea, Liviu Antonesei, Nicolae Balint, Cornel Cotuţiu, George Petrovai, Maria Diana Popescu, Mircea Dogaru, Gabriela Petcu, Doina Popa, Dan Puric, Dumitru Pădeanu (unii cu dublă cetăţenie în America de Nord).