„Umorul sau uleiul din candela vieții noastre”(Scriitori și cenacluri literare)

,,Cărțile mele sunt ca apa;
cărțile geniilor sunt ca vinul.
Din fericire, toată lumea bea apă.” (Mark Twain)

    În mod fericit, Dumnezeu a dat omului gândirea și cuvântul. Astfel, putem nu doar comunica interuman, ci a fost posibil ca prin comunicare să ne îmbărbătăm starea sufletească. Starea umanității nu este de invidiat. Epictet spunea că ,,viața noastră seamănă cu un banchet la sfârșitul căruia vom fi spânzurați”, iar Gabriel Liiceanu numește lumea ,,un lagăr de exterminare”. Suprema mângâiere este  însă aceea, că dincolo de zările acestei lumi ne așteaptă cu brațele deschise Marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru, HRISTOS, spre viața cea adevărată, lipsită de întristările de acum.  Iar în furtunilor acestei lumi, cuvântul devenit anecdotă, glumă sau farsa aduc revigorare și putere sufletească.
    
Scriitorul clujean Vasile Igna, fostul meu coleg universitar și chiar de grupă, mărturisea că îi este greu sau imposibil să-și închipuie pe Eminescu sau alt mare clasic mergând la farmacie sau în alte activități decât cele cunoscute nouă în mod oficial. În acest sens am abordat, în mai multe articole, aspecte - am zice intime - din viața unor cunoscute personalități, în cotidian sau  în dramele lor.

    Și lumea scriitorilor este o lume pestriță, cu felurite temperamente. Arătam de curând că George Coșbuc, conjudețeanul nostru, a fost una din cele mai pitorești figuri literare, un om care se bucura de viață și îi plăcea să glumească sau să organizeze farse, de obicei radiind de voie bună, așa cum este ardeleanul. Acest ,,modus vivendi” optimist îl propunea și prin poeziile sale:
    ,,O luptă-i viața, deci te luptă
    Cu dragoste de ea, cu dor.
    Oricare-ar fi sfârșitul luptei,
     Rămâi să lupți, că ești dator.”
                                          (Lupta vieții)

    Într-una din zile, trebuind să meargă la Arad, se hotărî  să ceară de la o cunoștință din Brașov un geamantănaș, ceva acolo, ceea ce și obținu: un fel de cufăr, o lădiță frumos intarsiată, elegantă, nu foarte mare, un bagaj de mână cum s-ar zice. Dar, la întoarcere, fu văzut cu mâna goală și acum îi părea rău de neglijență, venind spăsit foarte în fața celor care i-o dăduseră.
    ,,-Ai avut ceva de preț, la care țineai sau de ce vă pare atât de rău? Ce aveați în el? întrebară toți, împărtășindu-se de îngrijorarea lui.
    -A, nu, mai nimica, o izmeană...” și toți izbucniră într-un rîs clocotitor.

    Cum anii aduc cu ei reumatisme și alte ,,infacilități”, Coșbuc și o sumă de alți scriitori s-au dus în Ardeal la Ocna Sibiului, pentru băi sărate. Era vară, soare mult, oamenii se bălăceau. Coșbuc ieși din apă și se duse la prietenul său, Bogdan Duică, și  așezându-se alături, îl întrebă:
          ,,-Bogdane,  tu de ce nu te scalzi?
            -Nu știu să înot, zise acela.
     -Ei, nu știi, ce mare lucru. Dai și tu din mâini ca toată lumea și gata...” Zicând el acestea îl împinse brusc și Duică alunecă în apă, luat de  undă. Apa sărată îi intră în ochi, în gură, omul începu să dea din mâini câine-câinește, dar norocul lui fu că, repede, Coșbucul nostru îl scoase  de cap la aer și apoi îl duse pe mal.
     ,,-Măi, zice Coșbuc glumind, apoi  n-am știut că tu așa de ușor te lași omorât...”

    Multora nu le place apa, nici sărată nici nesărată, așa cum au fost Henric al IV-lea, Beethoven, Marylin Monroe, Mao Tze-Dun, Oscar Wlde. Alt exemplu: nu toată lumea are propensiunea să facă Armata, după cum nici mie mu mi-a plăcut. Criticul literar Alex Ștefănescu mărturisește că a făcut-o cu plăcere, cu un simțământ patriotic și s-a simțit bine în bocancii cazoni, cu care calci peste spini, cioburi, șerpi și alte răutăți, biruind piedicile vrăjmașului.
    În schimb, scriitorul Oscar Lemnaru  socotea că cei doi sau trei ani de armată socialistă sunt o vreme pierdută definitiv, o vămuire nedreaptă a vieții lui de viitor scriitor, astfel că a refuzat să se prezinte la in corpore, iar când ai săi au căutat să-l convingă, s-a ascuns. În cele din urmă, a fost găsit și a fost prezentat în fața unei comisii din cinci persoane, prezidată de un colonel.
    ,,-Tovarășu Lemnaru, dumneata de ce nu vrei să faci armata ca toată lumea? i-a zis cu bândețe colonelul (care nu era altul decât Nicolae Tăutu, scriitor și el, care sub uniforma sa de înalt ofițer ascundea o fire glumeață și concesivă, chiar pusă pe farse).
    -Ești bolnav cumva?
    -...Nu.
    -Ai altceva deosebit?
    -Domnule colonel, sunt prost...
    -Ei,  asta! Napoleon a zis că în politică prostia nu e un handicap. Și îți spun că nici în armată. Uite, și eu...am ajuns colonel.”
       Oscar Lemnaru nu mai avu ce să răspundă. Îi tăiase piuitul. (Ceva asemănător zice-se că ar fi fost la un tribunal:
    ,,-Domnu judecător, prea mult mi-ați dat... 15 ani de ocnă. Nici nu știu dacă o să trăiesc atâta.
     -Lasă, zice bonom judecătorul. Faci și dumneata cât poți.”)
                                     x
    Se știe că la noi, moda cenaclurilor literare a fost inițiată de ,,Junimea”, sub patronajul lui Maiorescu, Iacob Negruzzi, Th. Carp unde venea lume multă și bună, unde gluma avea mereu prioritate. Totul se întrerupea spre a se spune o poantă, cum se știe, sub emblema ,,Anecdota primează”. Eminescu și Alecsandri erau printre puținii cărora nu li se aplica hazlia cutumă.
    După o vreme, Alexandru Macedonski și-a făcut și el un cenaclu, simandicos, unde au citit între alții și Arghezi, totul fiind mai mult o oază de preamărire a patronului Macedonski, care avea un  fel de tron, de pe care perora, distribuind aprecieri critice, după cât era măsura părută a adulării. În amestecul lui vestimentar de fachir și de emir oriental era și ceva comic, dar lumea se bulucea să fie la ,,Literatorul”, nume de cenaclu și revistă. Arghezi s-a depărtat relativ curând de această societate literară, deși a fost apreciat, spunând că, acolo ,,se cultiva o lirică bogată în sentimente ca pâsla”.

    De o faimă sporită s-a bucurat în perioada interbelică un alt cenaclu, ,,Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, cel care avea ca scop să aducă literatura noastră națională la nivelul european, țel nobil în sine.
    Mentorul, cu morga lui solemnă, promova cu sârg și literatura feminină, astfel că scriitoare precum Hortensia Papadat Bengescu, Lucia Demetrius sau alte condeie azi uitate citeau adesea.
     La câte un final de nuvele sau fragmente de roman a distinselor autoare, se mai auzea în surdină câte-un comentariu șugubăț:
    ,,-Scoală...măi! Auzi că s-a terminat...”
    Pe cine să dai vina? Pe cel cu nevinovata remarcă sau pe cel...adormit? În pofida unor astfel de remarci nepoliticoase, Maestrul scotea frumos pieptul în afară și comunica sentențios: ,,Lucia Demetriu e un geniu.”

    Adesea, spre câte un final de ședință, suna telefonul, la inițiativa unuia pus pe farse.
    ,,-Alo, cenaclul ,,Sburătorul”?
    -Da, suntem casa domnului  Eugen  Lovinescu.
    -Da? Aici e Salvarea. N-a murit nimeni de plictiseală la dumneavoastră? Să trimitem o ambulanță...” mentorul pune jos receptorul, ofensat. După o vreme, iar țârâie telefonul.
    ,,-Alo, casa dlui. Lovinescu? Cenaclul? Suntem maternitatea orașului. S-au pierdut  trei copii de țâță. Nu sunt cumva la dumneavoastră?”
     Lectura doamnei cutare continuă și iar sună telefonul:
    ,,-Cenaclul onoratului domn Eugen Lovinescu.? Ne bucurăm. Suntem Azilul orașului. Vrem să trimitem un autobuz să ia pensionarele noastre...”
    Supărat de-a binelea, Maestrul nu vrea să mai răspundă și decuplează telefonul, poruncind să aducă tocănița de pui cu smântână și mămăliguță, care se servea în fiecare duminică după amiază a ședințelor de cenaclu. Cum bărbații nu puteau fără o înghițitură de tărie, alergau succesiv la paltoane, ,,să-și caute vreo batistă”în forme de mici șipuri cu tărie (ca în schițele lui Cehov).
                        X

    Vom încheia acest periplu, nu înainte de a ne întâlni iar cu poetul, publicistul, jurnalistul militar de mare talent, Nicolae Tăutu, despre care Marian Popa spunea că a fost ,,un geniu al farsei și al mistificării”.

    Voind să facă o glumă cu Dan Deșliu, Nicolae Tăutu și alți confraţi de poante, l-au anunțat pe autorul poemului ,,Lazăr de la Rusca”, să vină în fața Comitetului Central la ora zece seara, cu o bâtă mare sau un satâr, fiindcă dușmanii poporului vor să dea o lovitură de stat. Zis și făcut, Deșliu a luat o toporișcă mare, a ascuns-o sub haină și s-a prezentat să apere puterea poporului amenințată.
    Când a ajuns în fața Comitetului Central,  la zece seara, în noapte, Tăutu și cu grupul lui au năvălit spre el cu toții și i-au zis: ,,-Ce armă ai adus?”, iar el arătă toporișca. Toți au izbucnit într-un râs prăpăditor și Dan Deșliu a priceput pe dată că a fost păcălit strașnic.
    
    În toamna anului 1967. scriitorii care au fost nominalizați să li se atribuie Premiul de Stat (distincție prețuită și consistentă pecuniar) au fost invitați la o croazieră pe Marea Neagră.
    Cu complicitatea a doi marinari, Nicolae Tăutu a întocmit o listă prin care erau anunțate Premiile de Stat, asociind acestora și ,,meritele”personale, închipuite, ale fiecăruia.
    După masa de cină, imediat după ,,Povestea de cinci minute pentru copii”, doi marinari au dat citire la ,,lista” cu premianții și meritele subsecvente. Lumea scriitorilor de pe vaporaș s-a împărțit pe dată  în cei care jubilau de veselie și întristații rămași fără distincții.
    După o oră de frământări, de la stația de radio s-a anunțat iar ,,Un comunicat important pentru țară”, că totul a fost o mică farsă, cu scuzele de rigoare, fără a deconspira pe șiretul  autor.
    Pe dată, starea de extaz i-a cuprins invers, pe cei ce se credeau năpăstuiții și o melancolie irepresibilă i-a învăluit pe cei ce s-au crezut pentru un ceas în ,,raiul literaturii”.

 

 

Comentarii

14/03/23 08:48
Rus Augustin

STIMATE DOMNULE PROFESOR
Erudiția dumneavoastră își spune ... cuvântul.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5