Un alt fel de tablete şotron

Trebuie să mărturisesc că de multă vreme, scrierile Melaniei Cuc exercită asupra mea o fascinaţie deosebită.
Adeptă a Boemei literare, nonconformistă, originală, artista şi scriitoarea (şi poeta şi criticul) Melania Cuc este exponentul creatorului cu multiple valenţe artistice, toate creaţiile ei, fără excepţie, purtând amprenta excelenţei.
După ce s-a afirmat plenar în jurnalistică, în scrieri epice de largă respiraţie, în arta plastică, ea a îmbrăţişat din nou poezia, ca pe prima iubire, pe care nu o uiţi niciodată. Nu degeaba spune:
„Am scris primul meu poem la opt ani / Pe un maculator de 50 de bani bucata.” (Generaţie).
Scrisul pentru Melania Cuc este ca mersul pe aer. Desigur, cu aripi de zefir, fluturânde.
Romanele ei fundamentale o propulsează în topul celor mai bune scriitoare românce. Tabletele-Şotron din cartea cu acelaşi titlu, o singularizează din punctul de vedere al ingeniozităţii şi spontaneităţii creative.
Deschizându-i şi această recentă carte, am simţit nevoia, mai întâi, de a mă curăţa de toată mâzga lumească, pentru a păşi în cămara intimă a sufletului poetei.
Pentru că nicăieri nu-l poţi cunoaşte pe autor, mai bine decât în propriile sale cuvinte. Şi nu cuvinte conectate la fenomenele circumstanţiale care ne barează drumul spre adevărata literatură şi artă, nu gusturile îndoielnice ale preopinenţilor zilei, snobi şi ghiftuiţi cu kitsch-urile aducătoare de venituri grase în buzunarele doldora, ci cuvinte descălţate şi primenite, pentru a intra curate-n altar, acolo unde are loc adevărata epicleză.
Înainte de a citi primul vers, sorb o gură de apă sfinţită pentru ca gândurile şi cuvintele să ne fie în consonanţă, în empatie firească şi să le culeg din pagină ca pe cireşele de pe creanga copilăriei.
Imediat se instalează în mine o stare specială de graţie. Mă molipsesc şi trec prin odăile cărţii pe vârfuri, ca să nu tulbur odihna îngerilor.
În clipa aceasta, nimic nu mă poate face mai fericită.
Aştept parcă să treacă Dumnezeu prin dreptul uşii mele, şi eu să-i simt respirarea.
Şi poeta-mi spune, încă de la început: „O firimitură din viaţa mea / Stă în oglindă cu felia ta de pâine albă” (Şunca şi vinul).
O firimitură şi încă o firimitură, până se adună douăsprezece coşuri pentru vrăbii şi ciocârlii, resturi de la festinul de pe munte, când Isus a hrănit cu 5 pâini şi doi peşti, cinci mii de oameni adunaţi să-l asculte, fără să mai pună la socoteală femeile şi copiii.
Aidoma filozofului care spunea: „ştiu că nu ştiu nimic” – concentrând în această frază cel mai cumplit adevăr, acela că nu vom putea cunoaşte niciodată lumea îndeajuns şi că, oricât ne-am strădui, rămân atâtea lucruri neînţelese, Melania Cuc îşi începe aventura mersului pe apă, cu o constatare menită să arunce o privire fugară asupra condiţiei umane: „Nu ştiu mai nimic despre lume”. Şi asta, după ce o viaţă întreagă s-a aflat printre oameni, în calitate de ziarist, de scriitor, de artist.
Sfântul Francisc, în ceasul morţii şi-a chemat frăţiorii în chilia lui şi le-a spus: „Fraţilor, e bine să începem să facem câte ceva, căci până acum, n-am făcut mai nimic”. Exemplară probă de smerenie, într-o lume în care, dacă cineva ouă o mărgică, cotcodăceşte de parcă ar fi făcut un ou de aur.
În schimb, trimiterea la lumea înţesată de Irozi şi Irodiade, de Salomei despuiate de tot, în care viciul, incestul, prostia şi trufia biruie aproape întotdeauna, Melania Cuc spune cu simplitate: „Eu? / Eu sunt o ignorantă, / Nu ştiu nimic despre lumea în care / Chelnerul poartă pe o tavă de aur / Capul lui Ioan” (Şunca şi vinul).
E limpede că, între idealurile urzite o viaţă întreagă şi realitatea care te sugrumă, te înăbuşă, te plesneşte peste faţă, după ce ţi-ai părăsit până şi visele de copil şi nu mai crezi nici în legende, al căror înţeles îţi scapă mereu, e preferabilă comoditatea rutinei, de vreme ce toate orizonturile de aşteptare s-au întunecat de-o vecie: „Locul este vacant în legendă / Şi alt Manole o aşteaptă / Pe Ana / Să fiarbă ceaiul la bucătărie. / Cea mai mare parte din mine / Ţipă, se revoltă, apoi se împacă cu toate / Precum o cadână / În faţa pruncilor noi de mătase. / În zorii mahmuri ca poetul alcoolic, / În capod negru şi un strop de Aqua Guerlain / Sufletul meu se furişează / Prin oraşul cu felinarele / Stinse de un lampagiu nevăzut.” (În papuci noi).
În acest caz, e preferabil să spui: „Plec de acasă, /Evadez / Pe când tu dormi fericit / În patul cu baldachinul ciuruit de molii.” (În papuci noi).
E uimitor cum autoarea reuşeşte să construiască, precum copiii pe plajă castele supraetajate de nisip, din elemente simple, ca de pildă: „geanta burduşită cu vise interzise copiilor”, dintr-un flacon cu parfum preferat, din lucruri mici care-ţi pot aduce dramul de fericire sau cel puţin de mulţumire, - un edificiu superb unde să adăpostească, de privirile viclene, ce e mai preţios pentru ea şi cei scumpi ai ei: speranţele încă treze, visele încă nevisate, cuvintele nescrise şi necitite, gândurile nerostite, gesturile neduse la capăt -, averi nepreţuite care nu încap pe nici o terezie.
Cine să mai ştie gustul acelui fruct al pământului, de vreme ce, culegătorii de cartofi au adormit pe lan, toropiţi de soarele lânced, oploşiţi de răsuflarea bourilor din însemnele heraldice?
Parcă sunt ţăranii lui Corneliu Baba aţipiţi între răzoare cu mâna dreaptă sub cap, cu pălăria decolorată pe ochi, cu picioarele strânse, perpelindu-se pe ţărâna fierbinte.
Asociaţii neaşteptate de imagini, dau un efect spectaculos acestor mici tablouri după natură, cu oameni, bouri şi ceai de soc fiert la primus.
De fapt, ce sunt aceste mici instantanee lirice altceva, decât bucăţi sfâşiate din pânza vieţii, atârnată pe un catarg?
Până şi „dimineaţa e răguşită şi cu albeaţă pe ochi”.
Notaţii lapidare precum îmbucăturile de pâine la o cină frugală. Fapte diverse. E clar că Melania Cuc are un stil inimitabil, format în jumătate de veac în care s-a bucurat de prietenia cuvintelor.
Ea ştie să esenţializeze în chip magistral, a dobândit exerciţiul perfect al graiului aproape sibilinic, sugerat, inefabil, dincolo de vorbăria practicată acum, precum cea de pe stradă, de poeţii care socot o virtute să-şi deverseze frustrările-n pagină.
Lumea ei este un amestec subtil de verosimil şi neverosimil, de realitate şi vis, de cele mai îndrăzneţe construcţii din cărămizi de aur şi diamant, înfipte-n gingiile de lut ars ale sinelui.
Bijuterii. Pandantive. Văzute şi nevăzute, aşezate la piept, la încheietura mâinii, la glezne, la lobii străvezii deveniţi rozalii, în soarele dimineţii.
Acestea sunt poemele găsite în urma Mersului pe apă. Pe Marea Tiberiadei, vecină cu Dunărea noastră.
Altădată, Melania Cuc afirmă: „Sunt proprietarul unui lan de ovăz înflorit”. Cu Melania Cuc aluneci direct în poveste când nu te aştepţi, când despre un mânz cu corn în frunte, când despre „un câine bătrân în lanţul ruginii”.
Într-o sumedenie de ipostaze se prezintă poeta sub ochii noştri: când executând piruete de jucărie mecanică sau spunând: „sunt un trişor care joacă zaruri la stâlpul infamiei”; „fumând cu chiştocul ascuns în palmă”, când îmbracă „aceeaşi ginşi / Din piele de şopârlă sintetică”, sau vânzând „petrol lampant la promoţie!”
Un univers straniu, plin de personaje la fel de ciudate, în care poeta e un observator acribic al realităţilor pe care le dezvăluie răspicat, în stilul jurnalistic, atât de familiar: „La fereastra fără muşcate, / Cu literele scurgându-se dintre pagini / Încerc să citesc ceea ce a mai rămas / Din generaţia ce umblă pe stradă / Cu sacoşa goală şi capul tras / Între umerii paltonului de la second-hand.” (Generaţie).
Se observă multe detalii ale unei existenţe banale. De altfel, poeta spune: „Aflu cam tot ce-i negru sub unghie în această lume”.
Dar mai există o speranţă, pentru că, spune Melania Cuc: „Eu încă alerg după fluturi prin lume / Cu drezina gâfâind după mine ca scoasă din minţi”.
Sau: „La urma urmei sunt ceea ce sunt, / Umbra unui obiect de lux / Înghesuită în cutia de scule / a unui insignifiant salahor,”
Intri neinvitat în lumea creată parcă anume pentru tine, ignorând Turnul Babel, Arca lui Noe, Deşertul din Galileea, smulgi „floarea vinului” oţeţit peste care planează un roi de efemeride beţive. „Mergi parcă pe picioroange de sticlă” – până-ţi apar în privire: „Un şoim, / Un cal, / Un cavaler”.
Şi ce altceva este cartea aceasta decât, încă „o lecţie de supravieţuire / În cadrilaterul meu din ipsos comun” (Cadrilater).
Un spaţiu de graţie unde poeta declară: „Aici voi ridica mănăstire cu rugăciunile mele” (Serenada).
Bucuria scrierii, a consemnării faptului divers, trecut prin filtrul personal, îi dă puterea să spună: „Sunt în pace cu mine / Aici, sub cupola de sticlă a menajeriei / În care tigri adulmecă carnea vie / Ca pe o floare matură de hibiscus sălbatic” (Cufărul cu nituri de aramă).
Monologuri, dialoguri fictive cu o persoană, de bună seamă inexistentă, un fel de alter-ego care-i stârneşte închipuirea. De fapt, tot scrisul pe hârtie rămâne: „Şi tot ceea ce îţi spuneam la micul dejun / Este poezia pe care o voi scrie / În genunchi, pe un trandafir de hârtie.” (Mersul pe apă).
În ton mereu autopersiflant, autoarea scrie un poem magistral, „Pe înţelesul cailor”: Mi-ai dăruit un dicţionar cu copertă / Din iarbă. / În fiecare zi învăţ pe de rost / Câte o pereche de cuvinte / Pe înţelesul cailor care dansează / Vals vienez. / Un singur circ, în oraş / Şi drumul meu către casă e alb. / Sandalele umblă fără tălpi şi fără picioare / Trag chenare în discul / Pieţei cu fântâni strălucind de monede. / Doar un turist şi o mie de griji / Traversează pe culoarea roşie / Norocoşii stau în ultimul rând / La spectacolul care începe. / Clovnii zăvorăsc uşile. / Amazoanele îşi fac numărul fără cravaşă // La noapte voi întinde singură cearşafuri / Şi cu argint picurat voi sufoca lumânările. / Voi ciocni până la cântatul cocoşilor / Porţelanuri fine, de Mainssen.”
Crâmpeie de aventuri existenţiale în care nota personală e dată de harul extraordinar al autoarei de a selecta ineditul, neprevăzutul, din banal, în asemenea măsură încât te fac să-i împărtăşeşti aceste stări de graţie şi să te cufunzi în ele cu voluptate, până aproape de identificare.
Aceasta este Melania Cuc, jucându-se iscusit de-a cuvintele în fermecătoarele ei tablete-şotron. Fiecare săritură-ntr-un picior, o nouă ocazie de a descoperi viaţa întruchipată-ntr-un om uriaş, desenat pe asfalt, cu cretă albă. Care copil n-a jucat şotronul? E un joc de mişcare, de echilibru, de atitudine, vioi, dezinvolt. Poţi să-l joci singur sau în grup.
În orice caz, tabletele-poeme oferite de Melania Cuc în „Mersul pe apă” – aduc un suflu nou în poezia de azi, sufocată de trivialităţi, de vulg, de limbajul de gang şi de şanţ, prea puţin muzicală. Ignorând faptul că poezia înseamnă şi eufonie, ritm, muzicalitate, chiar dacă e scrisă în vers alb.
Ipostazele surprinse de autoare sunt de domeniul fanteziei, o fantezie debordantă, densă, cu inserţii onirice, dar cu rădăcinile în realul acesta acerb care nu ne lasă timp şi nici spaţiu pentru visare.
Nu există clişeistică, autoarea nu calcă pe cărări bătătorite, ea preferând suişurile pe potecile proprii, îndeosebi în ţinuturi virgine, necercetate nici măcar de temerarii exploratori. Vrea să fie cu tot dinadinsul neasemuită.
Şi reuşeşte.
Trimiterile repetate la pericopele evanghelice, dau măsura din plin, a spiritualităţii Melaniei Cuc, nu în mod manifest, ci implicit, însuşită în mod firesc, precum respirarea.
Fără îndoială că experienţa copleşitoare în gazetărie, a ajutat-o pe Melania Cuc să-şi fixeze anumite repere perfesionale care-i înlesnesc exprimarea ideii cât se poate de clar şi mai ales, succint. E şi aceasta o artă şi autoarea o stăpâneşte perfect. De altfel, se mişcă lejer printre cuvinte, alcătuind versuri a căror excelenţă nu poate fi pusă la îndoială, nici de critici, nici de colegii scriitori, nici de cititori.
Oricât ai dori să-i găseşti Melaniei Cuc un cusur în ceea ce priveşte acurateţea stilului, expunerea metaforică, ritmul susţinut, nu reuşeşti chiar dacă o vei lua de la oricare capăt al poeziei ce se poate citi şi de la versul ultim, în sus, către început, la fel ca „Oda în metru antic”.
Spirit enciclopedic, Melania Cuc abordează toate domeniile, de la politic, economic, social, cultural şi artistic, din toate timpurile şi toate civilizaţiile. Un univers cunoscut, nu doar pe cale livrescă, ci şi din proprie experienţă, ceea ce-i facilitează exprimarea lejeră în vers, dar şi în scrierile de largă respiraţie, cum este romanul sau cele eseistico-filozofice sau panseistice.
Melania Cuc are multiple agilităţi şi modalităţi artistice de manifestare a ideilor şi simţămintelor.
După o viaţă de scris, nici nu s-ar putea altfel.
„Încă sunt unitatea de măsură / A tuturor lucrurilor în care am crezut” (Peliculă în alb-negru), aluzie la celebrul dicton: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.
Melania Cuc scrie o poezie bazată pe sugestie şi pe un limbaj criptic. Ceea ce e cu adevărat interesant, e că din fiecare poezie s-ar putea dezvolta o poveste întreagă. Autoarea ne dă doar imboldul şi ne provoacă. În rest, depinde numai de imaginaţia şi de apatenţa fiecăruia.
O poezie lucidă, de stare, o poezie tăind în formă de cruci de lumină oglinzile în care ne-am putea contempla sufletele: „Unităţile de măsurat sufletul / Sunt necunoscute” (Rândaşii zarafilor de odinioară).
O carte. O revelaţie. Că şi omul poate fi creator, zămislind o lume de cuvinte-şotron, o lume în care să încapă adulţi şi copii, vietăţi, lucruri şi fenomene, deopotrivă.