Un alt nesfințit Sfânt al Ardealului, Cuviosul Gherontie, cel nebun pentru Hristos

     ”Dumnezeu a ales pe cele     

nebune ale lumii, ca să rușineze

pe cei înțelepți...”

                                     (I.Corinteni,27-29

         În lume, cu voia lui Dumnezeu și din mila Lui, sălășluiesc personalități harismatice rare, care îmbracă haina sfinților nesfințiți(încă), practicând o formă paradoxală de asceză, a ,,nebuniei pentru Hristos”.

     Este și o formă de protest împotriva excesivei aplecări a oamenilor spre interesele, grijile, cugetările pământeșt.

     Cartea ”Cuviosul Gherontie-cel nebun pentru Hristos”, tipărită prin grija Preotului Dorin Opriș; Monica Opriș(ed) prezintă personalitatea unui astfel de nevoitor român, care se eliberează de sclavia  mentalității lumești, preferând a fi numit ”nebun” de către oameni, dar fiind un adevărat sfânt prin rugăciune și daruri cerești uimitoare.

     Cuprinzând două volume, lucrarea alcătuiește portretul cuviosului Gherontie, din mărturiile celor care l-au cunoscut: preoți, prof. universitari, arhimandriți, clerici și mireni, îmbinând relatările într-un întreg, dând o privire generală asupra unui ascet aparte.

     Originar din Viscri, jud. Brașov, a avut, încă din copilărie o viață religioasă foarte intensă,  cu multă rugăciune și post. Preocupările sale religioase au început să fie considerate exagerate și tot mai puțin înțelese, chiar și de familia sa.

     Deși apostrofat în școală, îndurând oprobiul învățătorului și al colegilor, nimeni nu l-a putut întoarce din drumul ales.

     Rugător fierbinte, cu mâinile îndreptate spre cer, postitor, milostiv, a primit darul înainte-vederii, al vindecării și, nu în ultimul rând, al întâlnirii cu Maica Domnuluui, care, pentru a-l scăpa din ghearele comuniștilor, l-a povățuit să devină ”nebun pentru Hristos”.

     Gândul lui era îndreptat doar spre Dumnezeu și Maica Domnului. Cuvântul lui era venit parcă din altă lume, cu tâlc, sugestiv și prevestitor. Dumnezeu îi dezvăluia gândurile și suferințele semenilor, iar el le sărea în ajutor.

     Pr. prof. univ.dr. Constantin Necula, relata că ”la rugăciune, ridica brațele cu firescul unui lucrător, la Cer. Noaptea, la priveghere, mi s-a părut o clipă, că lucește asemenea unui fildeș încovoiat în lumină, cu brațele uscate, ca niște rădăcini udate de roua Lunii. Susura rugăciunea de pe buzele noastre de oameni, spre Dumnezeu. La Sibiu, îl surprindeam ascuns după icoana Maicii Domnului. Îl chemam la vorbă și ridica un deget: ”nu acum, preacuvioase!”

     La Mănăstirea Boian, îngenuncheat în fața icoanei făcătoarei de minuni, rugăciunea Cuviosului, făcută pentru ca oamenii de acolo să-și întărească credința, a fost atât de puternică, încât icoana a lăcrimat. ”Uite, vezi? A lăcrimat!” a exclamat cuviosul.

     Preotul Sorin Trifu, din Trifești-Alba, l-a văzut la Catedrala din Alba Iulia, unde cuviosul își petrecea  cea mai mare parte a timpului în rugăciune, pendulând între aceasta și Mănăstirea Tismana. Preotul credea, după manifestările cuviosului, că e bolnav psihic și îi era milă de el. Se minuna câte metanii făcea, cât de mult stătea în genunchi și cu câtă trăire se ruga în timpul Sfintei Liturghii și la Vecernie în fața icoanei Maicii Dumnului.

     Profunzimea vieții sale duhovnicești era exprimată și printr-o rugăciune simplă, scurtă.”Vezi, Doamne, dacă  sunt pe vreo cale rea, Doamne, du-mă pe calea veșniciei.”

     Lumea nu înțelegea modul neobișnuit de a fi al  Cuviosului. Preotul Mihail Cramba povestește că odată, a întârziat la Vecernie. A întârzit și Cuviosul și, l-a  invitația acestuia, au cântat în pridvorul Catedralei Reîntregirii  Neamului, în genunchi, pe pietre. ”Doamne, strigat-am...” ”Lumină lină”. ”Acum slobozește...”, iar la sfârșit, duioasa cântare ”Noaptea e lăsată-n vale” -experiență pe care preotul Cramba a purtat-o cu sine chiar și în străinătate.

”Când ridica mâinile la rugăciune, simțeam că îmbrățișează Cerul”, zicea ieromonahul Simeon de la schitul ”Învierea Domnului”. Reușea cu adevărat - continuă el- să se conecteze la Dumnezeu. Era desprins de lume, deși trăia în ea. Era un stâlp de foc, care întărea lumea cu rugăciunile lui. Cuvintele îi ieșeau pur și simplu din trăirea lui cu Dumnezeu. Bătături ca ale lui în genunchui, nu puteai vedea la nimeni.”

     Ca să nu fie slăvit și ca să-și ascundă sfințenia, făcea tot felul de ”nebunii”: cerea să i se aducă bere, ca unui bețiv, dar își punea berea sau țuica pe cap, își murdărea îmbrăcămintea cu mâncare, se mișca asemenea unui bolnav psihic, pentru a provoca îndoială  legat de sfințenia sa.

     Alteori, voind  să-și dea hainele jos, zicea: ”Dragă, io-s nebun. Am probleme!” Se comporta asemenea Sfântului Andrei cel ”nebun pentru Hristos”.

     Cei care l-au găzduit câte-o lună-două-trei, mărturisesc că uneori le răvășea lucrurile prin casă, pentru a întări părerea că are probleme psihice. Scotea niște sunete de parcă vorbea în limbi străine, repede și neinteligibil, dar nu părea o bolboroseală, ci o limbă nemaiauzită, pe care o cunoaștea.

     Avea darul înainte-vederii. Scotea la iveală patimi și gânduri ascunse ale omului. Cineva, cu care Cuviosul s-a văzut pentru prima dată, mergea cu lumânarea să se împărtășească. Cuviosul Gherontie l-a tras de cot și i-a zis: ”Păcatul ăsta ai uitat să-l spui”.

     Despre o monahie a spus, cu mult înainte de a fi numită: ”Asta-i stareța de la Strâmba”.

     Monahia Antonia de la Tismana mărturisește că vorbea cu acesta în gând privitor la feluritele ei probleme. Gherontie îi știa gândul și îi răspundea vorbind.

     Preotul Mihail Cramba relatează că admira icoanele pictate de familia Antonescu, ale lui Iisus Hristos și ale Maicii Sale, care erau aproape în mărime naturală și se întreba în gând: ”Oare ce înălțime avea Maica Domnului?” Deodată, apăru Cuviosul, își ridică mâna deasupra capului și îi spuse preotului: ”Atâta era!” Se vedea că lui i se arătase Maica Domnului.

     Preotul Marius Morariu mărturisește că, în timpul Liceului, a mers cu niște prieteni la Mănăstirea Râmeț (în 1993) și s-au întâlnit cu Gherontie, care i-a luat mâna, i-a sărutat-o și i-a zis: ”Sărut-mâna, Părinte!” Liceeanul a vrut să-și retragă, mâna și i-a zis: ”Eu nu sunt părinte. Sunt doar la liceu.” Pe moment, întâmplarea a părut doar amuzantă și tinerii și-au văzut de drum. Nici nu-i trecea prin gând să se facă preot. Mai târziu, hirotonit preot, a înțeles că  acel Gherontie a profețit. Aflând că era  ”nebun pentru Hristos”, a privit întâmplarea într- altă lumină.

     Când se construia arhondaricul la Tismana, unul dintre muncitori i-a zis că va termina clădirea în două-trei luni. Cuviosul însă a zis: ”Nu mai apuci să o termini!” Acel om muri după o lună.

     O tânără, tocmai făcuse o spovednie generală, cum nu mai făcuse vreodată. De cum a văzut-o, Cuviosul a spus: ”Uite-o pe Albă ca Zăpada!”

     Prin darul înainte-vederii, cunoștea gândurile, sentimentele cele mai ascunse ale omului, dar și problemele și starea de sănătate a semenilor. De aceea, apărea pe neașteptate în preajma feluritelor persoane pentru a le ajuta. Avea un fel aparte de a vindeca, prin ciocnire cap în cap, prin sărutat pe frunte ori gâdilat, prin masaje în zone bolnave, captând boala și suferința, pe care le lua asupra sa.

     Monahia Agripina de la Tismana spune că, fiind la gara din Tg. Jiu cu bagaje, s-a trezit din senin cu Gherontie Cuviosul în preajmă. Venise de la Craiova să o ajute. Mai târziu, monahia a acuzat dureri de coloană, prevăzute de Cuvios, pe care a salvat-o în cele din urmă de la operație.

     De multe ori, prin atitudine transmitea că cel cu care se vedea ar avea o problemă de sănătate. Preotul Dorin Opriș și Monica Opriș relateză că odată, Cuviosul a zis: ”Dă-mi, dragă, un fular, să mi-l pun la gât, că mă doare!” A înfășurat fularul în jurul gâtului, a stat toată ziua în pat și s-a rugat, nu a mâncat până seara, când a cerut agheasmă mică și anafură, apoi puțină mâncare fără ulei. După o zi, s-a aflat că băiatul unor prieteni a fost diagnosticat cu cancer la gât. Cuviosul a arătat spre hainele pe care le-a dezbrăcat, inclusiv spre fular și a spus: „Astea să le duci la Cluj!”. Dumnezeu a făcut o minune și copilul internat la Cluj s-a însănătoșit.

     Monahia Teodora avea dureri de cap insuportabile. A apărut Cuviosul și a spus: „Ioi, dragă, hai să vedem care e mai tare!” Și pănă să se dezmeticească, monahia a simțit trei izbituri puternice în cap. Durerile de cap i-au încetat instantaneu.

     Multe maici mărturisesc că s-au vindecat de boli grave cu ajutorul Cuvosului, care făcea masaj pe ficat, pe piept, pe frunte etc. Pentru boli interne, le dădea bolnavilor cureaua lui. Împărțea daruri, mai ales cruciulițe, celor cărora urma să li se întâmple ceva.

     Pe termen scurt, dădea răspunsuri percepute ca evazive, ce deveneau mai târziu certitudini.

     „În 2013, la Hramul „Sfinților Martiri Brîncoveni”, l-a întâlnit pe arhiepiscopul Gherasim. S-a dus la dânsul cu o  cutie cu bere în mână, i-a sărutat dreapta și l-a întrebat: „Dragă, nu te supăra! Mă mai cunoști?” Înaltul, la aproape 99 de ani, i-a spus enigmatic: „Cum să nu te cunosc, măi Gherontie? De câte ori am jucat noi Hora Unirii!”

     Un preot l-a întrebat dacă să-l mai pomenească pe Fericitul Daniel la slujbe. Cuviosul s-a prefăcut că nu înțelege: „Pe cine?”/ „Pe preafericitul Daniel”/ „Dar cine-i, dragă, acela?”/ „Păi cum cine-i acela? E Îmntâistătătorul Bisericii noastre.”/ „No, păi vezi, dragă?” Preotul a aflat astfel răspunsul în propria afirmație.

     Prezența Cuviosului Gherontie este vie în mintea celor care l-au cunoscut. Pr. conf.. univ, dr. Constantin Necula zicea: „Mă aștept uneori să iasă la ivelă dintr-un colț al Catedralei sau din umbrele castanilor de prin oraș, împărțind pâine săracilor.”

     Unul din locurile dragi lui, unde era prețuit, era Alba-Iulia. Era văzut ca un model de sfințenie. Slăbuț de constituție, a fost internat de mai multe ori în închisori comuniste și la psihiatrie.

     Protosing. Serafim Bădilă considera că acesta a fost „cea mai însemnată personalitate duhovnicească” pe care a cunoscut-o. „Pilda vieții lui este evanghelică.”

     „Nebunia pentru Hristos„ -zicea protos. Dionisie Ignat, Măn. Albac-este ascetica și mistica ortodoxă urcată pe culmile cele mai înalte.”

     Dumnezeu i-a împlinit ruga și dorința de a trece din lume spre veșnicie în Țara Sfântă, iar trupul lui, spune autorul, Pr. prof.univ.dr. Dorin Opriș, „obosit de multe poveri pe care le-a dus în viață sub lumina harului dumnezeiesc, și-a găsit odihna în Mănăstirea Tismana, veche lavră de spiritualitate ortodoxă, pe care a iubit-o foarte mult.”

prof. Florentina Găurean