Un cadou de la Ion Simuţ

          Prof. univ. dr. Ion Simuţ, din Oradea, critic literar, istoric literar, exeget Rebreanu, cu teză de doctorat „Liviu Rebreanu dincolo de realism”, personalitate literară de prim rang, mi-a făcut cadou remarcabila şi mereu actuala sa lucrare, „De ce scria Liviu Rebreanu”, de care îmi permit să mă ocup puţin.

          Domnul Simuţ ne spune, „Explicaţiile raţionale ale unui mod de a gândi actul de creaţie literară, sanctificat de unii-ca Rebreanu-sau înţeles în resorturile lui mai profane de alţii, nu exclud însă motivaţiile mai obscure, din zonele profunde ale conştiinţei. De acolo pot veni uneori, ca în cazul lui Rebreanu, ecourile unei vinovăţii ce trebuie contracarate. Ca să anticip consideraţiile care urmează, voi spune că proza lui Liviu Rebreanu rezultă…din străduinţa dureroasă a unei disculpări.” În această lucrare, domnul profesor Simuţ se ocupă cu precădere de romanul „Calvarul”, mai puţin abordat de critica literară, despre care ne spune, „Întregul roman nu va fi altceva decât confesiunea unui învins, adresată unei posterităţi incerte, scrisă de-a lungul unei nopţi, înainte de a se sinucid…Remus Lunceanu îşi descrie calvarul moral cu pistolul pe masă, gata să-şi pună capăt zilelor îndată ce va isprăvi această mărturisire prin care mai speră vag să se facă înţeles, cel puţin postum, dacă nu a izbutit  în timpul vieţii sale nefericite. Moartea sa îi va acuza, îi va culpabiliza pe cei care l-au împins la gestul ultim…Similitudinile dintre Remus Lunceanu şi Liviu Rebreanu –observate şi speculate de critica biografică-sunt deopotrivă frapante şi evidente, în ciuda unor amănunte derutante, nepotrivite tocmai pentru a crea un fel de diversiune.” În Remus Lunceanu  şi frământările sale de conştiinţă presupunem dificultăţile de adaptare ale lui Liviu Rebreanu şi startul său greoi datorită condiţiilor sale naţionale şi regionale. Observăm adânci complicaţii ale suspiciunii şi fricii între Lunceanu şi Rebreanu, trecutul „maghiar” al marelui romancier nu fusese anulat. Oare arestarea sa îl va face vinovat propriu-zis? Însă când această arestare îşi produce efectul, prezumţia de nevinovăţie nu mai există în faţa celorlalţi, moralitatea este îndoielnică şi astfel se pierde onoarea în viziunea lor, aceasta constituind marea dramă. Liviu Rebreanu a avut mereu „senzaţia umilitoare că nu este liber de trecut-un trecut demonizat de alţii, considerat obscur şi încărcat de vinovăţii ascunse”, cum observă domnul Simuţ. „Remus Lunceanu e proiecţia unui Rebreanu ratat, având în acelaşi timp, funcţia unei exorcizări a răului şi a nenorocului”, continuă domnul profesor. Avem aici însă, un fel de geniu fără noroc, „sunt convins că am talent…da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că sunt poate genial”, ni se confesează Rebreanu. Când Remus Lunceanu vine la Bucureşti, cu speranţa că se va afirma ca scriitor, nu doar ca român, crede că este primit cu suspiciune, i se distruge încrederea şi în românism şi în visul său de scriitor şi această distrugere totală, ca scriitor, îl învinge definitiv.

          Însă apare celebrul său roman „Ion” şi marea sa lamentaţie pe care o găsim în „Calvarul”, va fi anulată, resemnarea şi eşecul din „Calvarul” nu mai au nici o actualitate. Rebreanu le uită, nu le mai reeditează vreodată. Remus Lunceanu „este pentru Rebreanu o ipoteză lamentabilă-dacă nu detestabilă despre sine-tot aşa cum Titu Herdelea este o ipoteză ironică”, ne spune domnul Simuţ. Vedem un Rebreanu care se disculpă, „în mod necesar şi testamentar, completat în Calvarul de un Rebreanu care se detestă în postura romantică de învins”, adaugă reputatul critic literar.

          Procesul moral al disculpării nu se termină niciodată la Liviu Rebreanu, disculparea aceasta fiind găsită în forme ascunse în diferite perioade ale vieţii sale de creator. Trebuie să observăm că actul de creaţie este un chin pentru Rebreanu, pe care şi-l asumă, „eludând o vinovăţie explicită”, este „un masochism moral”, scriitorul pedepsindu-se permanent pentru nişte vinovăţii care nu s-ar fi anulat, de aceea scrisul său este o revanşă în a se dezvinovăţii.

          În „Pădurea spânzuraţilor” remuşcarea s-a dus într-o disculpare indirectă, un pic mai complicată, salvarea fratelui său de a nu face frontul, nu s-a produs, marele scriitor vrea salvarea simbolică a lui Emil, prin romanul său.

          Criticul literar Ion Simuţ ne spune, foarte interesant de altfel, „adevărata temă a romanului „Ion” este aceea dacă un individ, aflat într-o situaţie nefastă, îşi poate schimba destinul.” La fel de interesantă mi se pare aprecierea dânsului, „În eşecul lui Ion, Liviu Rebreanu experimentează în mod generic, o altă ipoteză despre sine, alta decât în cazul lui Titu Herdelea.”

          Liviu Rebreanu considera că scrisul pentru dânsul are o valoare etică supremă, pentru că acest scris îi conferă rostul vieţii sale, îl transformă ca om, în bine şi dacă mai tot timpul a fost învinovăţit, mai tot timpul a încercat cu înverşunare, prin anumite scrieri ale sale, să se disculpe. Rebreanu a trăit o „eră a suspiciunii” şi a trebuit să inventeze o eră a disculpării, pentru a avea, până la urmă, „conştiinţa cinstei.”

          Rebreanu este un analist al subconştientului, al obsesiilor tiranice, „Pădurea spânzuraţilor” este alcătuită în totalitate pe schema unei obsesii, scriitorul conduce destinul eroului din adâncurile subconştientului. În romanele lui Liviu Rebreanu ocupă un loc deosebit inhibiţiile gândirii, fixarea asupra unei imagini unice, viaţa obscură a subconştientului.

          Domnul prof. univ. dr. Ion Simuţ rămâne unul dintre cei mai rafinaţi critici şi istorici literari ai scenei literare româneşti, iar ca exeget Rebreanu deschide anumite căi insuficient cunoscute până acum.