TEODOR TANCO LA MAIERU - DESPRE LIVIU REBREANU - OMUL ȘI SCRIITORUL – strădanie meritoasă în desluşirea „calvarurilor” lui Rebreanu

Iacob Naroş

 

      Volumul a apărut la Editura Napoca Star, 2012, ediţia a doua recitită, cu prefață de Ilderim Rebreanu, cuprinde studii editate şi inedite; unele au fost publicate în volumele Virtus Romana Rediviva,  şapte la număr, între anii 1973 şi 1993; altele au fost tipărite în diferite publicaţii[1], la rubrica “Opinii”. Câteva sunt obiectul unor comunicări în sesiuni ştiinţifice şi simpozioane prilejuite de manifestări închinate lui Rebreanu: Anul 1985 - centenar L. Rebreanu şi Anul 2000-115 ani de la naştere.

      Pentru mai multe amănunte asupra publicisticii lui Teodor Tanco se poate consulta cartea intitulată: Autobibliografică 85 T.T.; Viaţă şi literatură [2]în special capitolul: Linii pentru un portret al scriitorului, de Petru Poantă. De aici, din cele 46 de pagini de portret, aflăm că Teodor Tanco, doctor în drept încă din 1975, dar şi slujitor fidel al artei cuvântului pe termen lung, se manifestă ca istoric literar, prozator, dramaturg, publicist şi, nu în ultimul rând, cercetător împătimit de Rebreanu. Cu peste 50 de cărţi la activ, Tanco este de mult intrat în nemurire, nu mai vorbim de legenda celor 60 de ani de frecventare asiduă a Bibliotecii Universitare din Cluj. Drept pentru care, scriitorul a fost recompensat în 2010, cu premiul Opera Omnia de către Societatea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, al cărui membru este din 1970.

      Capitolul I este intitulat Întâiul calvar al lui Liviu Rebreanu, (p.7-51). Autorul consideră că în existenţa lui Rebreanu se regăsesc cel putin trei “calvaruri”. Prima perioada dificilă sesizată este cuprinsă între anii 1907-1911, a doua între anii 1916-1918 –calvarul de mijloc, şi a treia, între anii 1940-1944, calvarul de pe urmă.

    În primul calvar, autorul prezintă documentat şi realist greutăţile prin care trece tânărul Rebreanu: mediul dur, abject şi cazon al vieţii ostăşeşti, singurătatea lui Liviu într-o naţie străină care-l tolerase cu greu, prilej cu care Teodor Tanco face totodată cunoscute idealurile şi aspiraţiile literare ale acestuia. Criticul atrage atenţia, cu tactul cercetătorului pasionat şi rutinat şi al exegetului consacrat, că încă mai există documente şi mărturii necunoscute publicului larg, drept pentru care îndeamnă la valorificarea acestora. Este vorba de păţaniile din tinereţe ale lui Liviu ca ofiţer, care au avut urmări nefaste, calvarul acestuia ajungând la cote maxime între 1908-1910, când, din cauza unor “nereguli băneşti” (Al. Piru), Rebreanu demisionează din armată şi revine la Prislop. De aici, criticul, îl însoţeşte pe Rebreanu pe traiectoria ieşirii acestuia din criză: perindarea ca slujbaş la notariatele comunale din Nimigea Ungurească alături de Liviu şi, în Bucureşti, îl urmăreşte cum intră în viaţa literară şi gazetărească tot sub semnul calvarului dintâi; T.Tanco aduce lămuriri interesante despre arestarea şi întemniţarea  acestuia la Văcăreşti, extrădarea şi închiderea la Gyula, reîntoarcerea acasă la Prislop, după trei luni şi, din nou, la Bucureşti, în 1910, 31 august, cu o mare singurătate în suflet. Autorul consideră că ieşirea din acest prim calvar s-a petrecut odată cu renunţarea la cetăţenia austro-ungară din 1915, 12 mai (vezi capitolul Liviu Rebreanu renunţă la cetăţenia austro-ungară, p.52-56).

      Calvarul al doilea, de mijloc, la fel de mistuitor pentru Rebreanu, e cunoscut din scrierea cu acelaşi titlu şi cuprinde anii 1916-1918 când Rebreanu  “era scriitorul cel mai atacat”. Nu degeaba Tanco alege mottoul cărtii:  “Trecutul, mereu trecutul! Parcă aş avea crime in trecutul meu” ( Liviu Rebreanu, Jurnal I).

      Al treilea calvar cuprinde ultimii ani de viaţă ai scriitorului, când ţara a fost cotropită din toate părţile şi Transilvania de Nord-Vest ocupată de horthişti. În cei patru ani, 1940-1944, pe lângă suferinţele morale de tot felul, se adaugă şi cele fizice, sporite de boala lui Rebreanu.

      T. Tanco precizează în capitolul III - intitulat Liviu Rebreanu în ultima lună a vieţii şi întâia lună a posterităţii, p 57-76, că dispariţia lui Rebreanu s-a consemnat “ezitant” în documentele vremii şi încearcă să facă lumină asupra acestui moment. Ce îl nedumireşte pe domnia-sa? Cel puţin următoarele aspecte: data exactă a decesului - noaptea de 31 august spre 1 sept. sau 1 spre 2 sept.1944, orele 2 fără zece minute, sau orele 2 şi 13? Inscripţia de pe piatra funerară consemnează data de 1 sept., în loc de 3 sept.!; când a fost înmormântat Rebreanu ? ; legendele din jurul morţii scriitorului, din ce în ce mai fanteziste (sinucidere, teama de ruşi şi comunişti...). Teodor Tanco nu se opreşte şi la alte variante şi bine face, adica otrăvire, împuscat de ruşi ş. a. Criticul se întreabă de ce medicul ce era în casă (dr. Tempelhoff) n-a fost consultat şi, nu, în ultimul rând, de ce moartea scriitorului a fost constatată de un sanitar.

   Ne exprimăm opinia că odată cu apariţia volumelor lui Ilderim Rebreanu[3]  cu 2400 pagini, şi a altor lucrări de exegeză rebreniană, va reveni asupra acestui episod dureros şi va aduce mărturii şi completări definitorii. În încheierea acestui capitol, opinăm că marele Rebreanu n-a scăpat de calvaruri mărturisite sau nu, dintre care se detaşează cel de zi cu zi, cel mai mare, plăcerea chinuitoare a scrisului.

    Cartea mai cuprinde şi alte capitole: Avatarurile editării (I) şi (II), (p.77-105), apărute în anul 1984, anul Jurnalelor mult aşteptate. Se ştie că accesul la jurnale a fost greu şi întârziat. Primii au fost Mihai Gafiţa şi Vasile Netea. Niculae Gheran a întrerupt legătura cu doamnele Rebreanu la volumul IV - Ion, deoarece nu avusese liber la jurnal. În 1981, Gheran reia legătura cu Puia, pentru a scoate volumul de scrisori, intitulat “La lumina lămpii”. Z. Ornea se angajează să publice Jurnalul la editura Minerva cu condiţia de a se confrunta cu manuscrisele originale dar nu reuşeşte. Mircea Zaciu şi Al. Piru au refuzat să publice jurnalul şi să prezinte referatul adiacent, bănuind că e incomplet. Puia garantase că atât Fanny cât şi ea însăşi “au păstrat cu sfinţenie caietele lui Rebreanu”. Gheran sesizează că pe alocuri erau adaptări, ştersături, fragmentări; maliţios, el a precizat clar: ”text ales şi stabilit de Puia Florica Rebreanu”, dumnealui semnând doar aparatul critic (note, comentarii şi addenda). Despre jurnale au scris mulţi începând cu: Z. Ornea, V. Fanache, I. Vlad, M. Tomuş, N. Manolescu, E. Simion, M. Muthu ş. a.

           Teodor Tanco vine cu următoarele sesizări şi completări: de ce nu s-a respectat “legatul celor 30 de ani? ; a existat subiectivism în alegerea părţilor din jurnale publicate în premieră de cele doua doamne Rebreanu si nu numai; de ce jurnalul, din grija Academiei şi a S.S.R., a ajuns la Editura Sport-Turism?; Vasile Netea, deşi exeget avizat, a fost vioara a doua..!; de ce au fost goluri în jurnale? Şi, în final, incertitudinea depunerii manuscriselor originale la Biblioteca Academiei Romane, cu sau fară ştampila în cauză... De menţionat, că şi M.N. Russu împărtăşeşte aceleaşi opinii, fiind dezamăgit de jurnal. Deşi autorul cărţii se întreabă şi el ”cine a tăiat? Puia sau alţii mai vicleni, mai parşivi?”, comentatorul continuă să militeze pentru adevăr, şi citează, în special, pe N. Gheran şi Ş. Cioculescu, printre puţinii cu păreri juste asupra jurnalelor.

      Urmează două capitole legate de familia Rebreanu: Anii de şcoală ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi Vasile Rebreanu premiat la Şcolile din Năsăud (p.106-125), care cuprind lămuriri şi date noi în urma unor investigaţii şi cercetări de arhivă. Criticul îndeamnă, insistă chiar, la noi cercetări privitoare la informaţiile strict legate de familia Rebreanu.

             Un capitol aparte este dedicat prezentării cărţii lui Niculae Gheran[4]. Recenzia se intitulează Tânărul Rebreanu şi avatarurile tinereţii (p.126-136), 1987; prin ea, T.Tanco apreciază formula găsită de Gheran, între biografie şi monografie, între documente oficiale, cărţi şi pagini manuscrise. Teodor Tanco consideră originală această contopire între viaţă şi operă într-un “monolit”, prilej cu care face şi unele observaţii pertinente legate de specificul zonei - un singur exemplu:  Rebreanu nu era descendent de grăniceri; altfel n-ar fi ajuns la şcoli de stat maghiare. Cu argumente pe măsură, criticul constată că unele capitole pot fi completate – exemplu -  “Înainte şi după expulzare”, pe când altele, le consideră pe deplin rezolvate – exemplu – “Popas craiovean”. În final, T. T. îl consideră pe Gheran şi-l apreciază ca fiind “unicul şi singurul editor plus biograf al lui Rebreanu”.

             În penultimul capitol al volumului despre care vorbesc, Puia Florica Vasilescu recunoscută ilegal de Liviu Rebreanu ( p.137-142), întrucât despre ea şi Fanny s-a vorbit şi în capitolele precedente ce includeau date despre calvarurile rebreniene şi odiseea jurnalelor, considerăm din raţiuni lesne de înţeles, spaţiul articolului  dar şi locul, să lăsăm acest articol pe seama celor curioşi de a şti mai multe despre paternitatea Puiei, istoria intimă a jurnalelor, cărţile celor două doamne Rebreanu, felul lor de a fi... ş. a.

Ne raliem la ideea nobilă din final, prin care T. Tanco apreciază laudativ tot ceea ce a făcut Puia “întru bucuria şi cinstirea numelui părintelui sufletesc - Liviu Rebreanu, ce i-a fost mai bun şi ocrotitor tată decât cel natural”. Anticipez, în nume personal, că scriitorul T.Tanco va aduce în faţa noastră, a cititorilor, date noi, interesante şi, mai ales, va face o demarcaţie mai clară între mamă şi fiică, între Tiberiu Rebreanu şi ceilalţi din familie, între Ilderim şi toţi ceilalţi, după ce va avea acces la scrisorile din arhiva Rebreanu - cele ce urmează a fi editate în vreo patru volume.

              De altfel, însăşi Florica-Puia Rădulescu - cum îi place lui T. Tanco s-o numească, prezicea că viitoarele confruntări vor scoate în evidenţă, pe ici, pe colo, şi unele ştersături, ce vor fi, inevitabil “interpretate în mod felurit” [5]Cu voia autorului cărţii, aş adăuga şi o motivare tardivă, dar posibilă a Puiei: ”Deoarece Rebreanu scria în Jurnal în momentele de descumpănire sufletească, de ce să nu fi revenit chiar EL la cele scrise?” - se întreabă Puia - “ştergând un cuvânt, o frază, sau îndepărtând chiar o filă din cele scrise?... şi, pe deasupra, unele file din Jurnal s-au pierdut... din teama celor rămaşi în urma lor să le păstreze diferite mărturisiri, nu totdeauna ortodoxe.[6] Nu ne îndoim că în aceşti ani trecuţi de la prima ediţie, prin contribuţiile recente, părerile dumnealui vor fi cu mult mai nuanţate şi precise, ca urmare a finalizării celor 23 de volume – ediţia critică Niculae Gheran, a altor lucrări de exegeză cum ar fi: Niculae Gheran şi Andrei Moldovan [7]ş. a.

               Ultimul capitol al cărţii se intitulează: Denigratori vechi şi mai noi ai lui Liviu Rebreanu ( p.143-149) şi este o luare de poziţie fermă împotriva acelora care nici măcar la ceas aniversar - anul 2000 - nu au încetat să-l atace. Autorul trece în revistă detractorii vechi: N. Carandino, T. Arghezi, Vl. Streinu, M. R. Paraschivescu ş. a., dar insistă pe larg asupra lui Ion Caraion - pe numele adevărat – Stelian Diaconescu, pe care-l consideră cel mai virulent (“comunist mascat sau legionar neconsolat”). Ceea ce-l face să se revolte pe T. Tanco, şi pe bună dreptate, este faptul că în anul 2000, la 115 ani de la naşterea marelui Rebreanu, există confraţi (într-ale scrisului) care încă îl acuză şi-i aduc oprobii, aluzii răutăcioase, injurii, înţepături. Este vorba de Ion Simuţ, critic laureat al Uniunii Scriitorilor care, într-un articol intitulat “Liviu Rebreanu - o conştiinţă politică vulnerabilă”, publicat în „România literară”[8], îl acuză pe Rebreanu de multe rele: ”Carlist pentru aproape un deceniu, legionar de o zi, antonescian până la capăt, filogerman de o viaţă, Rebreanu a trecut cu naivitate de la o speranţă la alta vizionând spectacolul politicii contemporane cu neliniştea profitului pentru sine şi cu sentimentul unei drame naţionale” (op.cit.,p.13). T. Tanco demontează cu tact, răbdare şi mai ales cu contra - argumente fiecare acuză. Să le luăm pe rând, nu înainte de a preciza că Rebreanu nu a fost înregimentat şi nu a făcut jocul niciunui partid, nu a scris articole politice nici măcar la „Viaţa” - doar primul editorial. Că I. Simuţ a politizat mărturisirile lui Rebreanu, nu ne îndoim.

              Prima acuză, legionar, contraargumente: Rebreanu participă la înmormântarea lui Nicolae Iorga din partea Academiei şi la reînhumarea lui Zelea Codreanu, care nu e totuna cu Horia Sima. Ne permitem să venim cu un citat în sprijinul celor arătate: ”De la asasinarea lui Iorga, regimul legionar m-a dezgustat de toate. Dacă asemenea crimă monstruoasă e posibilă şi tolerată într-un regim de regenerare naţională, atunci viitorul României e catastrofal[9]sau unul şi mai zdrobitor: ”Vai de capul lor. Lombrozieni. Şi aceşti nenorociţi vreau să regenereze neamul românesc! Ăştia să creeze pe românul nou pe care-l visăm!” [10]

                A două acuză nedreaptă - Rebreanu, antisemit? Inexact, simpatia lui pentru evrei e evidentă încă din nuvele, ca director al Teatrului Naţional a refuzat să dea afară artiştii evrei, deşi a fost ameninţat.

Rebreanu - antonescian? Antonescu i-ar fi fost idol? Da. Pentru că redobândise Basarabia şi Bucovina, dar şi că i-a înlăturat pe legionari, atât. Să nu uităm că Gorila a fost interzisă de dictatura antonesciană!

Rebreanu carlist? Deloc, din Jurnal răzbat răbufniri antimonarhice şi antidictatoriale: ”În orice caz, ce face regele, nu e cuminte (Jurnal I, p.135) sau următoarele două afirmaţii, adevărate lese majeste: „Ocrotitorul asasinilor şi al jefuitorilor ţării, jefuitor el însuşi” (Jurnal, I, p.137), şi tot despre Carol al II-lea – „venal fără margini, a făcut din neamul românesc o tarabă de afaceri murdare pe spinarea statului”.

                Altă acuză, Rebreanu, trădător? Da, făcut pe nedrept de intelectualitatea prosovietică  şi promaghiară. Un singur contra-argument: la Stockholm (15-18 mai 1943), în conferinţa ţinută de Rebreanu despre spiritualitatea românească, acesta susţinea că în Ardeal au trăit totdeauna români şi că frontierele sunt la Tisa, ceea ce a provocat reacţia imediată a Budapestei.

                 Şi, în sfârşit, ultima acuză, filogerman: “Rebreanu stă tare pe picioare că la baza convingerilor sale politice era filiera germană”, şi nazist, naționalist, pe deasupra, asta e prea de tot !!! Nici măcar pamflet să fie şi tot e prea mult, mai ales că acelaşi Simuţ avea în 1977 cu totul alte păreri.[11] Ne exprimăm convingerea că neobositul nostru exeget, T. Tanco, va veni cu noi contribuţii în completarea biografiei lui Rebreanu în special asupra relaţiilor acestuia cu cei apropiaţi vieţii de familie, a împrejurărilor biografice grele cât şi a legăturilor scriitorului cu alţi oameni de seamă, contemporani lui.

Apreciem strădania merituoasă a lui T. Tanco în această exegeză rebreniană, subliniem obiectivitatea de care dă dovadă prin spirit enciclopedic aparţinând celor două judeţe, Cluj şi Bistriţa-Năsăud, în egală măsură.




[1] Vezi „Tribuna”, 38, nr.14/5 apr.1984 şi nr.15/ 12 apr.1984.

[2] Editura Napoca Star, 2011, pp.105-145.

[3] Spectre în labirintul uitării. Romanul familiei Rebreanu, Buc., Edit. Zip, 2001, vol.1-4.

[4] Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, 418 p., ilustraţii, indici, 58 p.

[5] cf. L. Rebreanu, Opere, vol. 18, Editura Minerva, În loc de prefaţă, de Niculae Gheran.

[6] L. Rebreanu, Opere, vol. 18, 1998, prefaţă.

[7] Liviu Rebreanu prin el însuşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

[8] Anul 33, Bucureşti 2000, nr.6, din 16-22 febr., p.12, 13.

[9] L. Rebreanu, Opere, vol.17, p.348.

[10] Liviu Rebreanu, Jurnal, 9 sept.1940.

[11] Vezi Ion Simuţ, Rebreanu dincolo de realism, Oradea, Bibl. Rev. ”Familia”.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]