UN DREPT LA REPLICĂ

În numărul 5185 din 20 august a.c., al ziarului Răsunetul, domnul prof. Ioan Jeni, Năsăud, apreciind elogiativ volumul consăteanului şi fostului său coleg de şcoală, prof. Ştefan Roş – în colaborare cu pr. Ştefan Roş şi prof. Floarea Raveca Roş – Cu gândul la origini, Editura Koruna, Bistriţa, 2009, volum dedicat Rebrişoarei, consideră că unul dintre principalele lui merite este acela „...de a repara confuziile şi omisiunile lui Simion Retegan din cartea sa: Satele năsăudene la mijlocul secolului al XIX-lea, Editura Accent, Cluj-N apoca, 2002, p. 135-138”.

Trebuie spus că această carte cuprinde o introducere (p. 7-51) şi, în prima sa parte, 46 de răspunsuri ale oficialităţilor săteşti năsăudene la un chestionar al Guberniului Transilvaniei din 1864 privind toponimia locală (p. 52-179). Materialul se păstrează la Biblioteca Széchenyi din Budapesta şi până la publicarea lui nu a fost niciodată semnalat în literatura de specialitate. Răspunsul venit din Rebrişoara, datat 13 septembrie 1864 şi sintetizat în 6 pagini, este semnat de către notarul de atunci al localităţii, Toma Mihalca şi, cu tragerea semnului crucii, de către cei 10 membri ai comitetului comunal.

În legătură cu aserţiunea atât de categorică şi globală a domnului prof. Ioan Jeni mă simt obligat să fac următoarele precizări:

Întrucât cartea incriminată nu este menţionată de către autorii volumului colectiv despre Rebrişoara nici în paginile cu lista toponimelor satului, nici în lista bibliografică, conchid că „repararea” în cauză este una implicită, rezultată exclusiv din compararea celor două texte, comparare posibilă doar unui om al locului, cunoscător al numelor, aşa cum este, ca localnic, spre lauda domniei sale fie spus, şi domnul profesor. Consider, desigur, că critica nu trebuie respinsă, că orice corectare a unor erori, fie ea şi indirectă, este în interesul adevărului istoric şi, ca atare, binevenită, însă pe aceasta, în maniera superioară şi autoritară, cu totul delegitimantă în care a fost făcută, o găsesc, pe de o parte arbitrară şi nedreaptă, pe de alta nejustificată şi nemeritată, deoarece:

2. Dat fiind faptul că subsemnatul în paginile cu pricina nu a făcut decât să reproducă un document sătesc, fără niciun fel de comentariu istoric, şi cu atât mai puţin filologic, „confuziile” despre care se vorbeşte ar trebui atribuite autorului actului, notarul din 1864 al Rebrişoarei. Cum însă în materie de toponimie prin confuzii nu putem înţelege decât confundarea unor părţi de hotar, ale unor forme de relief, ape etc, ele între ele sau unele cu altele, despre aşa ceva nici nu poate fi vorba aici. Lăsând la o parte faptul că materialul lingvistic este aranjat diferit în cele două liste – după cele 17 „riduri” ale hotarului în 1864, conform măsurătorii cadastrale făcută cu 10 ani mai înainte, şi în funcţie de cursul Gersei în recenta monografie –, este adevărat că între ele există unele incongruenţe. Cele mai multe se datorează diferenţelor, întotdeauna existente, între pronunţia populară a unor toponime şi transpunerea lor grafică, între pronunţia dintr-un trecut mai îndepărtat şi cea de azi, între grafia latinizantă de la mijlocul secolului al XIX-leaşi cea din zilele noastre. Iată câteva exemple: Simnida faţă de actualul Sîmida, Burloagele faţă de Bîrloagele, Burteasca faţă de Bârteasca, Prihodiştea faţă de Prihodul, Beneştea faţă de Beneşa, Pleşii faţă de Pleş, Runcu lui Papeu, faţă de Runcu lui Papău etc. Există, este adevărat, două inadvertenţe datorate, prima: interpretării greşite a numelui Gersa, transcrisă Gherţa – de menţionat că şi Nestor Şimon o scrie uneori Gerţai, iar a doua, datorată transcrierii eronate a toponimului cu o sonoritate atât de frumoasă: Scrada, pronunţat şi Şcrada (în alte părţi Screada, Scradie, Serade), care este numele popular al plantelor Cares Pilosa şi, în funcţie de zonă, Festuca Drymeia. Alte două toponime sunt urmate de semnul întrebării, ceea ce mărturiseşte deschis incertitudinea celui care, într-adevăr, nu a bătut cu piciorul locurile şi nu a auzit din gura sătenilor numele lor, aşa cum trebuie să o facă un lingvist specializat în toponimie. Survin, în fine, două greşeli de tipar, pe cît de regretabile pe atât de evidente. Luând aceste abateri la un loc şi comparându-le cu totalul de 123 termeni toponimici aflaţi în relatarea din 1864, găsesc anularea, dintr-o trăsătură de condei şi fără drept de apel, a valorii acesteia ca lipsită de o îndreptăţire de fond. Consider, dimpotrivă, că ea ar fi fost utilă noii monografii, ca şi altora în viitor, cu condiţia de a fi consultată.

2. Cât priveşte „omisiunile” care se reproşează, raportate şi ele la volumul recent apărut, incriminarea ar trebui, de fapt, întoarsă împotriva acestuia, din moment ce textul din 1864 consemnează 123 de toponime, faţă de 108 enumerate acum. Iar dacă asupra lui planau îndoieli, se ridică întrebarea de ce lista actuală nu a fost confruntată, cum ar fi fost normal, cu Dicţionarul toponimic, întocmit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor de către reputatul erudit care a fost Nestor Şimon şi publicat în 2007 la Editura Napoca Star, sub îngrijirea domnilor Ioan Mureşan, Adrian Onofreiu şi Mircea Prahase, dicţionar în care pentru Rebrişoara sunt consemnate nu mai puţin decât 216 toponime, exact dublul celor de azi. Fiind vorba despre o prezentare toponimică a întregii zone, organizată alfabetic, instrument de lucru de acum indispensabil, acestea sunt dispersate în întreg volumul, însă pentru un localnic ar fi fost foarte uşor de consultat manuscrisul original al lui Nestor Şimon, păstrat la Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud a Arhivelor Naţionale, Fondul Iulian Marţian, unde denominaţiile toponimice ale Rebrişoarei, de o mare bogăţie şi varietate, sunt înşiruite una după cealaltă, conform celor 17 riduri ale măsurătorilor cadastrale din timpul absolutismului habsburgic. S-ar fi putut vedea astfel cât de mult a scăzut în decursul unui veac numărul acestora, cu deosebire a acelora legate de nume sau porecle de familie – inclusiv o Măgură a Roşienilor, în ridul al VII, Brădăţel -, ca şi diferenţele de transcriere, existente şi aici, începând chiar cu titlul întregului material: „Valea Rebrişoara (Gerţa)”. Cu un asemenea suport lingvistic de care puţine localităţi dispun, s-ar fi putut, de asemenea, urmări cum prin perindarea generaţiilor densitatea denominaţiilor toponimice creşte sau scade în funcţie de legătura mai strânsă sau mai relaxată a omului cu pământul de pe care se hrăneşte, fenomen a cărui relevanţă istorică depăşeşte orizontul limitat al acestei localităţi.

În ce mă priveşte, ca istoric de profesie, ajuns deja la sfârşitul carierei, autor a numeroase cărţi, ca cercetător care o viaţă întreagă a trăit în arhive şi căruia i-au trecut prin mâini, în ţară şi străinătate, mii de documente despre satele foste grănicereşti, nu pot să spun decât că voi continua să public, în măsura timpului disponibil, documente privind ţinutul Năsăudului. Am fost întotdeauna convins şi sunt în continuare că trecutul lui, capitol strălucit al istoriei românilor din Transilvania, este un bun comun, un spaţiu deschis, accesibil oricărui om de bună credinţă, istoric sau filolog, profesionist sau autodidact, originar din interiorul sau dinafara zonei, dacă aduce un oarecare aport la cunoaşterea şi reconstituirea vieţii sale de odinioară, întotdeauna atât de fascinantă.

Cluj-Napoca, 29 septembrie 2009

Dr. Simion Retegan