Un episod semnificativ din biografia Pavel Dan

Aurel Podaru își continuă neîntrerupt și neobosit munca în ceea ce privește biobibliografia Pavel Dan. Cel mai recent volum, “Pavel Dan și Tulcea” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019), urmărește, după cum ne putem da seama încă din titlu, perioada (perioadele, de fapt) petrecută la Tulcea de către prozatorul din Triteni, pe atunci un adolescent aflat în pragul examenului de bacalaureat.
Supunând atenției cititorului acest episod al biografiei lui Pavel Dan, Aurel Podaru insistă asupra importanței sale în traseul existenței scriitorului, în maturizarea acestuia, atât din punct de vedere uman, cât și creator. Atât criticii cât și istoricii literari care s-au aplecat asupra vieții și operei lui Pavel Dan, au remarcat faptul că perioada tulceană din existența scriitorului a constituit un moment important, un prag ce a prilejuit trecerea din adolescență într-o maturitate marcată de zbucium sufletesc, de tristețe, de dor și de rodnică autoreflecție.
De aceea, consider oportun demersul lui Aurel Podaru de a extrage episodul tulcean din biografia scriitorului, evidențiindu-l ca pe un punct important în evoluția spirituală a acestuia. Chiar dacă din punct de vedere creator, anul petrecut la liceul din Tulcea nu a fost dintre cele mai rodnice, în ceea ce privește meditația, autoreflecția, maturizarea omului și creatorului Pavel Dan, acestea au trecut printr-un zbuciumat proces de transformare.
Pasajele de jurnal ce datează din anul petrecut la Tulcea sunt străbătute de un fior aproape neîntrerupt de izolare, de solitudine și boală. Singurătatea este, fără îndoială, exacerbată de absența familiei, a prietenilor. Însingurarea devine prilej de autoanaliză, de meditații asupra omului, a creatorului și a lumii, iar izolarea este, pe alocuri, asumată, semn al unui surplus sufletesc creator. “De sus să-i dai omului ce ai de dat! Căci coborându-te jos, din zborul tău, flăcările arzânde ale inimilor, patimile și lacrimile lor îți vor topi aripile; oricât vei încerca să te ridici deasupra lor nu vei putea. Vei fi, suflete al meu, un om mic, un om de toate zilele, vei fi un om mare înmormântat în valurile oamenilor mici.” (p. 45)
Două coordonate semnificative transpar în mod pregnant din paginile de jurnal scrise în acel an. Mai întâi, izolarea și solitudinea la care făceam referire. Sentimentul acesta al singurătății acute este accentuat de condițiile în care locuiește adolescentul ce bătea la porțile vieții, precum și de faptul că orașul în care se simte mai degrabă exilat, cu oamenii săi, nu-i prilejuiește vreo formă de apropiere sau alinare. O indispoziție generalizată pare a însoți trăirile așternute pe hârtie, singurele sclipiri de speranță pe care le identificăm fiind, invariabil, legate de planuri de viitor, de plecarea din acest oraș. “Mă sufocă lumea care mă înconjoară. Atâta răutate, atâta slugărnicie și lustruială fără bază mă scârbește. Nu pot să mă plec, nu pot să-mi fac un prieten măcar. Toți sunt străini de sufletul meu și vreau să plec, să mă scap de lumea asta. Să plec, să plec în lumea mea, în Ardeal…” (p. 62)
Cel de-al doilea element ce iese la suprafață este dorul de locurile natale. Găsim, în continuarea pasajului de mai sus, o evocare idilizată, plină de speranță și bucurie a Ardealului. “Înaintea mea e iarbă verde și în jurul capului bâzâie o muscă. Culoarea asta, iarba verde seamănă cu cea de la noi și-mi aduc aminte de atâtea lucruri, iar simfonia muștei e cântecul furat din Ardeal. Mă gândesc în timpul cât eram cu oile, când întins pe iarba verde îmi plăcea să visez și să ascult cântecul muștelor. În bâzâitul adânc și încet sufletul meu găsea atâta poezie.” (pp. 62-63)
Atmosfera dezolantă, angoasantă, malignă din toate punctele de vedere din paginile de jurnal este recognoscibilă, transpusă, ce-i drept, în planul literaturii, în schița “Pedagogul”. O delăsare generală, agravată de frig, de boală și de imoralul lumii ce-l înconjoară pe tânărul pedagog fac din textul acesta un crochiu viu, impresionant, al unei lumi alienante, sordide. “Acum s-a lăsat de studii, nu mai cere nimic de la viață, rabdă frig, cutreieră dormitoarele și bate cu nuiaua elevii. Unde merge, parcă ai arunca cu oțet - în urma lui totul se înăcrește.” (p. 31)
Din cuprinsul volumului întocmit de Aurel Podaru mai fac parte o scrisoare trimisă de către Pavel Dan lui Eugen Giurgiu din Tulcea, o lămurire asupra controversatului episod al exmatriculării de la Liceul de băieți din Turda, aparținând lui Ioan Cerghizan, precum și un capitol ce conține scrieri ale unor profesori și cercetători tulceni despre Pavel Dan și popasul acestuia în orașul de la porțile Dunării. Cartea se încheie cu o postfață scrisă de Ion Buzași, urmată de o serie de documente și fotografii.
Putem considera trecerea lui Pavel Dan prin Tulcea ca fiind un moment important în devenirea sa spirituală. De aceea,insist, demersul lui Aurel Podaru se vădește a fi unul oportun, unul ce este bine a fi pus în contextul amplu al valorificării scrierilor unui autor căruia soarta, după cum se exprima George Călinescu, soarta nu i-a surâs.