Un volum dedicat Mitropolitului Bartolomeu Anania

În preajma acestui Crăciun, Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă UBB Cluj-Napoca, ne-a readus în cotidian imaginea legendarului Mitropolit Bartolomeu Anania, prin amintiri pline de har, cuprinse într-un volum inedit, proaspăt scos de sub teasc la Editura Renașterea.

Ce îl poate determina pe un tânăr să se călugărească?

Întrebarea, adresată înaltului ierarh la o reuniune publică de către un medic din Bistrița, nu exprimă nici dorința de provocare și nici alte gânduri ascunse. Este o interogație, până la urmă onestă, a unui om obișnuit, incapabil să înțeleagă sacrificiul, disponibil însă să accepte lăcomia ca factor vital dominant. Poate că acest desfrâu al egolatriei atât de des întâlnit printre contemporani ar merita o carte de sine stătătoare, alta decât cea pe care Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta a închinat-o lui Valeriu Anania, intrat în istorie ca Mitropolitul Bartolomeu.
Cine l-a cunoscut, știe că Bartolomeu a fost în primul rând un oștean, că exemplul lui personal a contribuit fundamental la definirea noțiunii de luptător în sensul înțelegerii profunde a ortodoxiei, interpretate, ca atâtea alte manifestări ale lumii în care trăim, adesea după aparențe și atât de rar în numele adevărului. Adevărul este, pe de altă parte, categoria esențială a înțelegerii operei și pildei de viață a Mitropolitului Bartolomeu, adevărului i-a închinat chiriarhul nu doar viața, ci și strădania sa.
Să începem cu asumarea misiunii călugărești. Este un prim examen de conștiință, un oștean adevărat nu poate să mai fie și altceva, este un sacrificiu ritualic prezent în toate culturile. „Numai singurătatea tigrului din junglă se poate asemui cu singurătatea samuraiului”, scrie în Bushido, în Cartea Samuraiului.
Îndreptarea acestui călugar spre studiul literelor și al medicinei ne relevă alte două dimensiuni ale luptei asumate, la nivelul expresiei și în planul acțiunii. Valeriu Anania a fost un autor inspirat și apreciat, dar și un om de acțiune, iar prin acțiune el înțelegea, în primul rând, vindecarea, tămăduirea, ajutorul acordat seamănului aflat la ananghie. Același călugăr a găsit că este de datoria sa să nu stea deoparte într-o perioadă de mari frământări sociale și politice, el fiind unul din inițiatorii și conducătorii revoltelor studențești izbucnite la Cluj după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist prosovietic. A acceptat inclusiv ani grei de pușcărie în numele acestei lupte, nu s-a plâns niciodată și nu s-a revendicat niciodată ca victimă a opresiunii și nu a cerut reparații, ci a considerat mereu că și-a făcut datoria și atât.
Suntem obligați să revenim la întrebarea „ce-l poate determina pe un tânăr să se călugărească?” - fiindcă parcursul existențial, început sub semnul luptei cu boala, cu ignoranța, cu întunericul spiritual, nu poate fi asumat de o persoană care își împarte aspirațiile cu obligațiile față de familie. Același medic ar fi avut motive suficiente să întrebe „de ce nu s-a căsătorit Eminescu?”. Răspunsul ar fi fost același, sublimat în „Luceafărul”.
Amintirile depănate de Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta și legate de Mitropolitul Bartolomeu sunt în același timp cuprinzătoare și prudente. Prudența medicului scriitor nu izvorăște dintr-o diplomație circumstanțială, ci din experiența de o viață dedicată bolnavilor trupești și sufletești. Autorul, confruntat zi de zi, prin profesia pe care o practică de mai multe decenii, cu situațiile-limită ale existenței umane, a acumulat de-a lungul timpului un potențial de îngăduință și înțelegere care nu le este dăruit multora.
Din păcate, Casa Domnului (biserica) și casa medicului (spitalul) sunt frecventate de contemporani din același motiv: dorința de a fi iertați pentru păcatele lor. Dohovnicul le iartă păcatele sufletești, iar medicul repară, după pricepere și posibilități, ravagiile produse de lăcomie, ignoranță si viciu, factori care stau la baza majorității bolilor. Am scris „din păcate”, fiindcă nici credinciosul, nici bolnavul nu vin, dar mai ales nu pleacă din locul tămăduirii cu dorința de a-și schimba viața, dimpotrivă, ei apelează la cei care le pot vindeca sufletul și trupul tocmai pentru a continua cu același mod de viață abuziv.
În această lume, captivă a atâtor iluzii și deșertaciuni, atât Mitropolitul Bartolomeu, cât și autorul care îl evocă nu-și asumă rolul unor cruciați.
Opera Mitropolitului Bartolomeu nu a fost una de condamnare, el nu a înfierat viciile și răutatea, trădarea, lașitatea și perversiunea în păcat, ierarhul înțelegând că, până la urmă, oamenii trăiesc cum vor sau cum pot. A fost, în schimb, necruțător cu propria persoană, căreia nu i-a îngăduit slăbiciunile pe care le ierta zilnic altora. Cine nu înțelege că majoritatea omenirii este compusă din indivizi intransigenți cu alții și îngăduitori cu propriile fapte, iar rarele excepții, printre care se numără și cea a Mitropolitului Bartolomeu, prin sacrificiu și stăruință reușesc de fiecare dată să echilibreze istoria, îngăduindu-ne să mergem mai departe ca ființe sociale, acela nu va înțelege nici motivele propriei nefericiri și nici motivele pentru care un tânăr în plină vigoare dorește să se călugărească. De la egoism la altruism nu este, cum ne-ar învăța dialectica, doar un proces de acumulare, cele două opțiuni sunt despărțite de însăși vocatia metafizicii.
Oamenii care sunt capabili să-și asume singurătatea pentru a scrie, a traduce Biblia sau doar pentru a medita și a se pregăti în felul acesta pentru următoarea confruntare, sunt privilegiații care au acces nu doar la metafizică, ci și la eternitate. Ceilalți vor rămâne captivi ai iluziilor de plăcere sau de putere, ambele vremelnice și niciodată pe deplin satisfăcute, dar închisoarea la care s-au condamnat singuri este până la urmă tot o chilie, în care s-au închis de bunăvoie, chiar dacă lor nu le este dat să vadă zidurile care îi înconjoară, după cum nu le este dat să afle vreodată că acest edificiu nu duce nicăieri și nu slujește nici unui scop.
Acest mic eseu care începe cu o întrebare se poate încheia la fel, cu întrebarea întoarsă, nu din dorința de contrazicere, ci din învățătura scrisă și, mai ales, trăită de Mitropolitul Bartolomeu și consemnată de Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta: “Ce motive ar avea un tânăr cu adevărat puternic să nu se călugarească?”.