Vasile Dâncu, Cântecul satului

         O antologie de zile mari pentru francofili și nu numai, cu o prezentare pertinentă de Jean Poncet (poet și lingvist francez, în 1977, a obținut premiul „Lucian Blaga” pentru întreaga activitate asupra poeziei române și membru al USR din România). Iată și prezentarea lui Vasile Dâncu de pe manșeta coperții întâi: Născut la Runc, un mic sat din nordul Transilvaniei, în 1939, într-o familie de țărani, a frecventat biblioteca județeană, până la urmă, și-a format propria-i bibliotecă cu cărți din cele mai diverse domenii: literatură, istorie, călătorii, filozofie etc. În 1967, îi apar primele poeme prin care cântă satul, pământul, țăranul. A scris următoarele volume: Cântece (1974), Gravuri lapidare (1990), Simple propoziții (2001), Slove rurale (2009), Cântece (2012), 75 de poeme (2015), O sută una de poezii, (2018), Editura Academiei Române și Poeme din topor (2019). În limba franceză: Chant, 2013, Editura Eikon, traducere de Letiția Ile.

Traducerea din română în franceză, Jean Poncet și Liliana Șomfelean (născută la Cluj, profesoară de franceză, traducătoare literară din franceză în română și invers (Nichita Stănescu și Nicolae Labiș sau Boris Vian și Francis Ponge). Ilustrații de Pierre Guimet (artist plastic francez, acvarelist și fotograf de inadvertență). Cartea a apărut în colecția „La marque d,eau”, editor Jacques Andre, Lyon, 2021. Poetul „de pe deal”, autodidact, s-a bucurat de aprecieri generoase din partea unor critici ca: D. R. Popescu, Ion Mureșan, Al. Cistelecan, Irina Petraș. O prezentare generoasă din partea lui Jean Poncet o întâlnim în prefața intitulată „Bardul din satul minunilor”, ea începe cu descrierea satului Runc, „un vortex spiritual”, un sat al poeților, dar și al oamenilor care citesc. Impresionat de biblioteca lui Vasile Dâncu, Jean Poncet s-a hotărât să alcătuiască această antologie spre a-l face cunoscut cititorilor francofoni. Ca poet, acesta este atașat valorilor țărănești față de pământ și muncă, dar și pasionat de nou, de progresul tehnic. Astfel că Runcul este un sat transilvănean surprins „în atemporalitatea lui metafizică”, tocmai această veșnicie este cântată de Vasile Dâncu în poemele sale.

Satul și copilăria – Pentru poet, satul este centrul universului unde s-a născut „veșnicia”, clăile de fân par cușme uriașe de neînvinși haiduci.”. În Bătrânii - aceștia sunt prezentați ca supraviețuitori a două războaie mondiale. Sania – copilăriei este văzută „pe un derdeluș de aur”, dar acum nu mai e. În Cântec (3) – întâlnim nostalgia după anii copilăriei, („iarba, copacii și cer/ fără alte jucării, doar coperta unei cărți”). Comuniunea om-natură în Cocorii – „Crezând în aripi/ în neîntreruptul zbor/ de-ar fi să zburăm/ cu ei în depărtări/ va trebui să purtăm „obrazul stejarilor.”

Natura e reprezentată prin codru în poemul Cântec (1) – unde „copacii spun balade din frunze și din ramuri.” În Pădurea – „ne-nvinsă Troie verde”, a fost pentru român „leagăn, lance și sicriu.” Dealurile apar „ca niște valuri uriașe nemișcătoare” ce l-au ținut pe poet acasă (Cântec pentru dealuri). Același deal este văzut „ca o mănăstire sub care trăiește satul.” (Dealul). În O geană de pădure – asistăm la garda de onoare „ca un salut al gliei către albăstrimea bolții.”

O altă predilecție a poetului Vasile Dâncu este evocarea unor personalități marcante ale omenirii de care a fost fascinat la un anumit moment al vieții. În Cristofor Columb transpare dorul de-a călători („țăranul nu a călătorit pe mare, dar dorul nu l-a părăsit nicicând”). În Cântec (7) – Columb și dorul de călătorie ce „s-a stins.” Cântec (10) – Hertz „completează plecările visate.”  Ulise – Moartea în chip de cerșetor, „Ulyse își uită marea, nu are nimic din prăzile Troiei.” Ultimul spectacol – actorii își vor disputa „coroana de paie a regelui Lear.” Cavalerească –chiar înfrânt fiind, bătrânul don Quijote „te-ar face mareșal”. Sonet liber – balonul lui Jules Verne; Labirintul – Dedal și labirintul existenței umane ca „un fir de păr”; Cântec (8) – mitul lui Sisif, piatra acestuia stă proptită/ într-un vârf de deal”, Cântec cibernetic – dedicat medicului Ștefan Odobleja; Charles Darwin – neagă teoria acestuia deoarece bietele maimuțe n-ar fi fost în stare de-atâtea erori (exterminarea Pieilor Roșii, gazarea și Siberia).

Folclorul de la sat, dorul – Baladă (2) – despre haiduci și „hergheliile de vânt.” În Baladă – testamentul ciobanului care își va duce oile pe celălalt tărâm. Cântec ciobănesc – tălăngile verbelor sunând oile pierdute, flăcăul din baladă. Dorul înseamnă fixare la sat cu dor de ducă prin gând că „drumurile ni-s scurte” (Dor). Baladă interbelică – fuga miresii în lumea largă, iar în Cântecul baladei – haiducul plâns de codru fără iubită care se mărită la un an și-o zi. În Destăinuire asistăm la dorul de mare al omului de la munte (coline, mesteceni făclieri și mierle negre”).

 Biblice: Balum – regele David privilegiat al preabunului pe care-l preamărește; Embleme – steaua lui David, steaua roșie, semiluna și crucea lui Iisus; I. N. R. I. – sacrificiul mântuitorului care nu s-ar recunoaște prin câte feluri a fost zugrăvit, Cântec (12) – schimbarea vieții, dispare trecutul, doar biserica de lemn și vechiul cimitir rămân nesupuse; Evlavie – Iisus și propovăduirea iubirii față-n față cu vânzătorii de cuie, de moaște și de arginți.” ; Cântec popular – hlamida papală în antiteză cu cămașa celui răstignit.

Timpul, viața, călătoria în La moară – trecerea timpului, răsăritul și apusul soarelui ca reper; Numele – numele scris pe coaja unui fag tunător, timpul a estompat chipul fetei de lângă el, Croazieră – drumul vieții, nicio busolă nu ne arată nordul; Jurnal vetust – timpul și amintirile tăiate de acesta „în felii subțiri”; Bătrânul – trecerea timpului Cântec (4) – Nietzsche și trecerea timpului ireversibil, în lumina promisă de la capătul tunelului nu mai crede, e în fața a două dileme: să accepți amăgirea sau să te revolți. Cântec de enoriaș - bătrânețea și moartea „Madona cu coasa/ tace și ne-așteaptă…” Tata – la 83 de ani (rotații pe orbită) umblat în războaie știa să aprecieze „pacea și liniștea grădinii/ ca o mare fericire.”

Istorice: Transilvania – „Horea mare cioplitor de grinzi/ ce și-a cercat securea și-n coajă de domn”; Tata și Hemingway – amândoi și-au luat adio de la arme; Alt meleag – visul unui alt meleag fără umilințe „trăite anterior”; Orizont îngust – regretul de a nu vedea un cap încoronat, dar a întâlnit „ajunșii/ Oribil sfidând/ gloata umilă/ din care s-au desprins”; Poemul bardului bătrân – Sisif și Jan Hus.

Cartea, cuvântul, poetul și poezia – cărțile – ca niște proteze ale istoriei”; Cuvintele – ele spuse de Socrate au supraviețuit chiar dacă n-au fost scrise sau înregistrate; Scribul – dedicat poetului ce se crede în marea catedrală „cu sacre ritualuri”; Postfață – Galaxia Johann, mulțimea poeților care visează „de-a fi descoperiți/ ca sumerienii/ peste cinci milenii”; Cântec livresc – a scrie, a citi, cărți din cărți/ „umbra palidă a cărților citite.”; Luna – eterna temă a poeziei, ea se învârte în jurul celor mari, dă exemplu; Poem din topor – cartea pentru poet – iluzie a lumii, satul i se părea real, dar hârtia „aduce-n cârcă/ tot ce i se pune.”; Frații mei – n-au citit, dar au privit lumea prin propriii lor ochi, vedeau în depărtări spre deosebire de poet care vedea numai până-n pagina cărții ce-o citea.”  Aprecieri elogioase și pentru dozarea vocabularului poetic folosit: un amestec rafinat între câteva regionalisme (burg, hlamidă, polog, cătană, găteje, suman, hoheri, alături de altele ca gladiator, caravelă, hidalg, dar și multe neologisme cu încărcătură poetică: astronavă, conflagrație, labirint, orbită, croazieră, metamorfoză și vetust.

                                                                                                           Iacob Naroș