Vasile V. Filip: Întoarcerea acasă
Șuierând prelung, scuipând abur lăptos și fum de cărbune, cele două locomotive puseră greu în mișcare cele paisprezece vagoane, înțesate de călători, imediat ce L., un licean în uniformă, cu chipiu și o valiză grea, sărise pe pietrișul dintre linii.
Gara din B., adevărată poartă a deschiderii spre lume, în urmă cu vreo doi ani, devenise deja poarta spre acasă. Dar până acasă mai erau câțiva kilometri, pe care îi făcea pe jos, mai ales la întoarcere, când nimeni nu-l mai aștepta cu căruța. Importante, pentru ai săi, erau doar plecările. Atunci tata sau mama găseau mereu o soluție de a ajunge, cu valiza cea grea, de lemn, la trenul cu care urma să treacă munții, spre răsărit. La întoarcere, trebuia să se descurce singur. Doar era mare de-acum.
Și se descurca. Lângă gară, imediat ce începea strada cu castani ce ducea spre centrul orășelului, se așezase cândva o familie de consăteni. Nu-i cunoștea, dar tot consăteni rămâneau. Acolo putea să-și lase valiza, pe care o va recupera, în 2-3 zile, tata, sau chiar el, venind cu bicicleta. Poate în ziua de târg, venind și cu alte treburi.
Așa făcu și acum. Portița era deschisă. O femeie plinuță, între orătăniile din curte, îi zâmbi înțelegător, chiar dacă habar n-avea despre cine-i vorba. Așa că, cu mâni libere și suflet ușor, o luă de-a lungul aleii late ce mărginea strada gării, tocmai când, de la liceul din orășel se întorceau spre casă, elevii localnicii, sau spre gară, ceilalți. Poate de-acolo ar fi trebuit să iasă și el, acum. Poate n-ar fi trebuit să-și ia lumea-n cap atât de devreme. Poate că aceste fete cu bucle explodând aurii de sub basca reglementară i-ar fi fost colege. (Cum e să ai colege? Uitase deja…) La asta se gândea adesea în lungile luni de școală, dintre vacanțe. Dar acum nu-și putea reprima stropul de mândrie ce-i pulsa în inimă: era străinul, cu inscris auriu pe emblema verde de pe mâneca vestonului uniformei. Aceeași uniformă bleumarin, cam șlefuită pe la coate și genunchi de lunga purtare, dar cu ”număr” străin. Intuia interesul sporit al trecătorilor, care se cam cunoșteau între ei, sau măcar se obișnuiseră unii cu imaginea celorlalți. Dar pe chipiul său parcă scria: ”Venit de departe”.
Casele parcă se făcuseră mai mici; orașul întreg – mai adormit. Drumul spre puntea suspendată de peste râu, trecea prin vechiul parc din inima orașului. Nu era mare, dar aleile cotite nu lăsau ochiul să răzbată prea departe. Încât te puteai ”pierde” oricând voiai. Vara – mai ales, când cu frunzișul bogat de deasupra, dar și cel din același plan, al arbuștilor. Or, vara tocmai începea. Cândva, pe aceeași vreme, venea anume cu bicicleta ca să se odihnească în parc. Să mănânce o prăjitură, să bea un sifon cu sirop, la cofetărie. (”Există lucruri mai bune în viață?”) Să tragă cu urechea la lăudăroșeniile copiilor de la oraș, care fumau țigări Aroma și-și etalau față de prieteni, amplificat, cuceririle.
… ”De la oraș!” Abia o comună mai răsărită. Totuși, pentru scurt timp, centru de raion. Dar nu asta-i dădea farmecul. Ci altceva, greu explicabil, chiar pentru sine însuși. Ceva ce, acum, s-ar numi ”stil de viață”, dar atunci nu avea încă nume. Pulsa, însă, în mai toți localnicii, mai ales în cei mai în vârstă. Aici lumea nu se grăbea. Aici nu-ți plouă fânul. Domni cu mustață argintie și baston păreau bucuroși de mai fiece întâlnire. ”- Servus, Gyuri, când îți dau o revanșă la Cugli? Dar mai întâi, nu uita, mai ai de dat două, din cele cinci beri pe care le-ai pierdut duminică. La Grădina de vară a deschis deja.”
Orășelul părea a picoti într-o vară fără de sfârșit. Cel puțin pentru L. Vară de oraș. Iar seară de seară, la cinematograf, rula un film. (Chiar dacă același, două-trei seri la rând.) Nu degeaba popa Scridon, din satul său, se retrăsese la pensie aici, în urmă cu vreo patru ani. Însoțindu-și fiul și nora, dar mai ales pe Dorinel și pe Alis, cei doi nepoței. Care, în curtea casei parohiale, de peste drum, aveau tricicletă. (Una din cele șapte minuni ale copilăriei lui L.) Acum vor fi pierdut interesul pentru ea (dacă vor fi păstrat-o). Să fi rămas aici, într-o lume de veșnici pensionari? Lui L i-ar fi plăcut. Dar țăran-pensionar cine a mai văzut? Încă de pe-atunci, intuia că omul iese din sat, dar satul din om…
Amintindu-și de toate astea, L. traversă șoseaua principală și trecu, prin parc (învingându-și tentația de a se opri, din nou, pe una dintre bănci), spre piața centrală, cu biserica masivă în centru, dar parcă mai afundată în pământ, și ea; pavajul din piatră de râu dimprejur parcă o sorbea. Apoi coti spre dreapta, pe lângă fabrica de pâine, unde mirosul cald îi umplu gura de apă, amintidu-i că nu mai mâncase de ieri de la prânz. Cantina liceului era departe de internat și nu mai pierdu vremea cu drumul, că trebuia pregătită valiza pentru trenul de noapte. Înaintă spre zona pieței de legume și păsări, despărțită doar de un canal de imensa grădină a unei vechi reședințe nobiliare, devenită acum școală pentru tractoriști. Dar nu era zi de târg și, deci, nici șanse de-a găsi pe cineva din satul său, cu vreo căruță. Locul, cu mese goale și tarabe pustii, avea ceva sinistru, pus alături cu amintirea animatelor zile de târg. Aici mâncase unul de la ei vreo patruzeci de mici odată. Pe pariu. Plătiți de cei care nu-l crezuseră în stare. Era locul celor mai vesele sărbători, preferat de toți prietenii lui L., comparativ cu anostele slujbe duminicale, de la biserica din sat. Poate doar partidele de fotbal de fiecare seară, la școală, sau cele de scăldat, la râu, să stea alături zilelor de târg. L. venise deseori aici, cu vreunul din părinți. În anii din urmă, înainte de plecarea la liceu, chiar singur, trimis de mamă-sa cu vreo găină sau vreun pui de gâscă de vândut, să mai facă un ban în casă. Drept pentru care L învățase târguiala la cincizeci, chiar la douăzeci și cinci de bani. Doar dacă se ținea tare își putea permite și vreo turtiță colorată, vreo limonadă, ceva. ”Puiu’ târgului!”
Dar acum, vântul făcea rotocoale de praf și hârtii. Trecu repede pe străduța de după târg, ce ducea spre râu. Câteva case, mici, sărăcăcioase, ca de sat. Aici, în zona inundabilă a râului, se așezaseră pe rând ultimii veniți. Dacă orașul ar fi fost mai mare, s-ar fi putut vorbi de mahala. Dar așa… Ceva amplifica obișnuita atmosferă de sărăcie și mizerie, și L. nu-și dădu o vreme seama ce anume. Ceva leșios, apăsător, murdar… Zidurile caselor aveau pe la mijloc, sau chiar în jumătatea superioară, câte o linie vagă, maroniu-gălbuie, sub care tencuiala era cava mai închisă la culoare, sau chiar se scorojea. Câmpul, tot mai larg, din dreapta și stânga drumului nu mai etala, până spre râu, lanurile verzi de altădată. Doar ici-colo, fire de porumb pitic, gălbui, ofilit, reușiseră să spargă scoarța groasă, crăpată, de noroi uscat. ”Da, își aminti L, inundațiile din mai, catastrofalele inundații din Ardeal!” La școală, auzise de ele la difuzoarele de la internat, sau văzuse câte ceva la televizorul din hol. Fel de fel de povești, cu mobilizări de unități militare, cu tragedii familiale și salvări miraculoase. Dar, cum nu văzuse nimic pe viu, uitase de ele. Ca și cum nu-l priveau, nu erau, nu puteau fi și ale lui.
Dar unde-i puntea? Puntea cea suspendată, pe otgoane de sârmă, groase cât mâna, ce urcau la capete pe două arcade înalte, de beton? Una dintre ele, doar cu unul din cei doi piloni, zăcea într-o rână, aproape pe jumătate înghițită de nămol. Dincolo de ea – apa: valuri de un negru-verde, ocolind ici-colo dune imense de pietriș alb. O altă apă, ce nu-și mai găsea adevărata albie. Aici, sub punte, erau ochiuri line de apă adâncă, numai bune de scăldat, pentru țigănușii de dincolo sau de dincoace de apă. Dar nu numai pentru ei. Plaja întinsă, cu nisip fin, dinspre oraș, îi tenta chiar pe locuitorii de toate condițiile din B., mai ales pe cei tineri. S-a întâmplat să fie populată chiar în septembrie, când, cu sufletul greu, mergea la școală, lăsând în urmă vara încă neterminată. Râul, cu puntea sa suspendată, era un prag, pragul străinătății. Cepi, cățeaua copilăriei sale, însoțise odată căruța până aici, dar nu trecuse puntea. Rămăsese pe mal, jos, sub punte, până îi pierdu din ochi pe L. și pe mama sa, ce duceau împreună valiza cea grea, cu un băț petrecut prin mâner.
Un bărbat în salopetă venea din sens opus, dinspre râu. Vreun navetist.
- Pe unde se poate trece apa?
- Umblă o luntre mai sus, dacă-i pe celălalt mal, strigi și vine. Dar trebuie să plătești.
- Cât?
- Un leu cinzeci.
- Nu-i mult. Mulțam!
Râul. Cu care a crescut. Fratele. A crescut mult mai repede. Ca șarpele de sub talpa casei. S-a înfuriat. S-a sălbăticit. S-a simțit trădat și s-a înfuriat. S-a umflat și a vrut să-l înghită. Dar nu l-a găsit. Nu l-a înghițit decât pe jumătate. Jumătatea rămasă aici, cea mai luminoasă: copilăria, prima tinerețe.
”Va mai fi bal vara aceasta? Vor mai fi baluri?”
Adaugă comentariu nou