Versuri ca un colind

Cu o copertă sugestivă, care inserează o pictură a bistriţencei Virginia Brănescu, volumul „Zăpezile ard ca un colind”, semnat de Elis Râpeanu, este un gând prelung al frumuseţii acestui anotimp. Versurile surprind prin construcţia în două registre simbolice care sugerează sufletul atins de puterea naturii astfel încât atelierul de creaţie este inundat de starea creatoare de har. Prin această carte, Elis Râpeanu nu face altceva decât să redescopere tainele anotimpului alb în versuri, ştiut fiind faptul că magia poeziei nu va dispărea niciodată. Atunci când este învăluită în luminile curcubeului, poeta are propriul ritual: „Doar glasul dinăuntru mi-l ascult/ Aud cum sună în templu vânătoarea”. Poezii de dragoste şi de dor dedicate celor dragi, dar şi marilor personalităţi ale ţării. Atunci când pe cărarea vieţii pătrunde orizontul toamnei „Slăbeşte din încheieturi secunda/ Priveşte bolta cerului, mirată/ Cum marea timpului răstoarnă unda”. Un timp care surprinde prin ancorarea între veacuri a miturilor străbune oglindite prin fiecare cuvânt al poetei: „Azi ninge-n crângul dintr-un gând blajin/ O şoaptă de zăpadă-i pune salbă/ Cu duminici muiate-n alb de crin/ Copacii ard în vâlvătaie albă”.

Fiecare metaforă este bine integrată în poezie, astfel încât, cu sensibilitate şi delicateţe poeta reuşeşte să ne poarte pe drumul nemuririi, unde „Îmi por tăcută umbra spre izvoare/ Vârtej de curcubeie în ceas târziu/ Învăluie coline dulci şi altare”. Prin poezie esenţele cuvintelor capătă altă formă, norii strânşi deasupra sufletului risipindu-se: „Petalele norilor scurg spre câmpii”. Atunci când troienele zăpezilor „Se prind în joc la nunţi de crizanteme”, iubirile capătă alt sens. Avem de-a face cu o poezie a vremurilor, în care fiecare parte are un rol important precum într-o casă a versurilor în care sufletul pune stăpânire. Atunci când „Soseşte şi iarna la capătul aleii” viaţa se transformă în nemurire: „Ascultă-ţi clipa cum foşneşte/ Şi zorii cum se-nnourează/ În suflet dorul cum şopteşte/ O rugăciune de amiază”. Poezia este născută în leagănul părinţilor, acolo unde dorurile prind putere: „Părinţii m-au născut din lut/ pe care au pus în zori sărut/M-au înfăşat, mi-au dat veşmânt/ Şi peste lut au pus cuvânt”. Când speranţele aleargă renăscute, sufletele pe acordurile clopotelor de aramă se destăinui zilei de mâine ca într-o doină a eternităţii: „Ascultă dacii din Columna/ Cum sună veacul în ţara lor/ Se adună doinele pe strună/ Cu foaie verde şi cu dor”.

Zăpada, motivul principal al volumului, este ca o cruce dusă de poet, ca un har pe care divinitatea i l-a dat, ca un cântec prelung al sfinţeniei cuvântului.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5