DOAMNA ELIS RÂPEANU ŞI POEZIA „ZĂPEZILOR CARE ARD CA UN COLIND”

Cu ani în urmă, când la „Răsunetul” apărea zilnic pe prima pagină rubrica „Epigrama zilei”, am facut cunoştinţă cu epigramele doamnei dr. Elis Râpeanu,..., „care a scris cea mai solidă exegeză în cultura noastră, ”(Aureliu Goci) – teză cu care şi-a luat doctoratul.

Am decupat micile d-sale perle, bucată cu bucată şi le-am pus frumos într-un plic, de unde le scoteam adeseori şi le citeam. Am avut şi îndrăzneala să-i dau ca „motto” unui capitol de poezie de-a mea, cuprins în volumul „Din umbra amintirilor”, epigrama intitulată „Deasupra grijelor”, care sună aşa: /„Chiar fără pâine şi cuţit/ Poetu-i cel mai fericit/ Căci cocoţat pe-un curcubeu/ El stă la sfat cu Dumnezeu!”/

Mult mai târziu, prin intermediul regretatului domn Al . Misiuga, am putut citi câteva din volumele doamnei Elis Râpeanu, despre care am aflat (recent) că este autoarea a 29 de volume ( poezii, istorie şi critică literară, studii şi eseuri, monografii, aforisme şi epigrame), şi 11 volume de antologii şi culegeri realizate ( vezi vol. „Zăpeziile ard ca un colind”- pag. 140-142). Autoare a peste 40 de lucrări ştiinţifice, Doctor în ştiinţe filologice – 1999 -, vorbeşte franceza, spaniola, engleza şi rusa, - absolventă a „Şcolii Populare de Artă-Bucureşti-(specialitatea Canto)” – şi lista ar putea continua încă mult!

Toate aceste studii, care i-au oferit o înaltă şi preţioasă cultură literară, asociate cu un talent nativ, i-au permis să scrie opere literare de o valoare artistică superioară.

Recent, doamna Elis Râpeanu mi-a făcut cinstea de a-mi trimite ultimul domniei sale volum de poezii „Zăpezile ard ca un colind”, pe coperta căruia se poate vedea un tablou de-al meu pictat în ulei, reprezentând „Casa pădurarului”- iarna. Coperta cărţii de culoare crem, pune foarte bine în valoare albul „zăpezilor care ard”! Cum poţi mulţumii unui asemenea gest?

Tematica versurilor acestui volum este luată din viaţa poetei, care-şi etalează discret stările sufleteşti referitoare la trecerea timpului, la dorul de părinţii plecaţi în cer, la dragostea de locurile natale (oraşul Ploieşti), de prietenii apropiaţi, dar un loc bun îl ocupă şi poezia de critică socială.

Despre opera literară a acestei doamne criticul Aureliu Goci ne spune: „Într-o perioadă literară anarhică şi a-centrică, fiecare autor caută să-şi construiască opera peronală fără referinţă la context şi înafara determinărilor sistemului.

Este şi cazul doamnei Elis Râpeanu, care nu-şi asumă tutela vreunei tradiţii estetice şi nu aderă, în imediatitate, la niciun grup sau direcţie literară. În acest sens, nici poetica autoarei nu se raportează la modelul poeziei feministe şi nici nu recunoaşte vârfurile (reale sau false) ale actualităţii”(Coperta volumului sus amintit).

Cartea nu a apărut încă în librăriile bistriţene, dar poate se va întâmpla la proxima vizită ce urmează s-o facă doamna Elis Râpeanu, aici, în calitate de specialistă şi îndrumătoare în domeniul muzicii populare.

Fiindcă-mi amuţise glasul la citirea magicei poezii, mă mărginesc să redau mai jos câteva exemple:

- Regretul trecerii timpului şi dorul de părinţi plecaţi în veşnicie („La subţioara dealului”, pag. 50): „De-o vreme mă cupride-un fel de teamă / Şi depărtarea parcă-i mai ceţoasă, / Zăresc steluţa care şi-azi mă cheamă/ Pe-un drum ştiut să mă întorc acasă/ Să-i văd pe cei rămaşi pe-acele văi/ Cu case-n care Moş Crăciun aprinde/ Luminile s-aştepte zurgălăi, / Cu glasuri de copii cântând colinde/ Am mai urcat, un anotimp, o treaptă/ De-o vreme depărtarea mă apasă/ La subţiora dealului m-aşteaptă/ Strămoşii toţi să mă întorc acasă/ Nisipu-n suflet nencetat se toarnă, / Mă cheamă via, dealul cu troiţă/ Şi când o fi ca iarna să s-aştearnă/ O să m-ascund ca un butuc de viţă./” sau („Rondel de toamnă” – pag. 131): „/ Văd cuibu-n care-a râs copilăria/ Sub umărul de deal căzut pe gânduri/ Spre culme s-alergau aracii-n gânduri/ Să-nalţe-n val de curcubeie via/ Simt iz de cramă veche cu intrânduri/ În butoiaş de dud zăcea tăria/ Zâmbeşte şi-azi din cuib copilăria/ Sub umărul de deal căzut pe gânduri/ Dar anii-şi ţes prin zodii broderia/ Amiezele se-ndepărtează-n rânduri/ Cocorii albi - eşafodaj de gânduri/ Curg val de flăcări şi inundă via/ Din cuibu-n care-a râs copilăria.”/

Sentimentul iubirii apare în formă de regret exprimat delicat: („Lacrima amintirii poetice”, pag. 45): /„Iubirea noastră-a fost uitată/ Pe-un vârf de munte neştiut/ Acolo unde niciodată/ N-a existat niciun sărut/ O rază de iubire stinsă/ Ce mi-a ţesut cândva destinul/ Ca-n pânza de păianjen prinsă/ Îmi tulbură şi azi seninul/ Dansează-n sânge mii de ciute/ Şi odalisce balerine/ Se pierd în piruete mute, / Îmi toernă-n suflet dor de tine/ În colţ, de raza aurie, / Apare chipul tău uitat, / Se stinge brusc, ca o făclie/ În care vântul a suflat/ Adun toţi sfinţii-n rugăciune/ Când în genunchii m-aşez plângând/ Mă arde-o spuză de tăciune, / Mi-aduce amintirea-n gând/ Catargul s-a pierdut în zare/ Şi valurile-mi dau ocol, / Se cern tăceri şi sus apare/ O lacrimă pe cerul gol.”/

Personajele istorice apar în „Voievodul” (118), „Ziua eroilor” (87), „Veteranii de război” (89), sau „Să ne-amintim de Nea Mărin” (85). Citez din ultima: „Din locu-n care clipa i-a apus/ Răsare-n zori un curcubeu de rouă-/ În timp ce steaua lui luceşte sus, / Iubirea-ntreagă ne-a lăsat-o nouă.”/

Un capitol dedicat poeziei postmoderniste, emană aceleaşi puternice sentimente: „/ („Zidire”- pag. 116) / „Copacii-şi lasă capul obosit/ în gura gaterelor/ suspinând după libertatea verticală/ Poetul îşi aşterne pe hârtie/ sufletul/ zidindu-se-n cuvinte/ Furtune i-a purificat/ iubirea/ Orgiile ascunse în adâncuri/ trimit armoniile/ la suprafaţă/ ”

Găsim şi accente de optimism ca-n „Flori de cais” (pag. 47): / „Pe poduri de ape trec paşi de lumină/ Aştept primăvara să-mi cheme cocorii/ Pe crengile ude amurgul suspină, / Secundele-mi toarnă în suflet toţi norii/ Se scutură noaptea de umbre şi ploaie, / Cocorii se-ngână cu soarele-n zori/ Văzduhul se umple de raze bălaie, / Caişii strănută cu valuri de flori/”

În faţa acestei poezii ca o rugăciune, nu-ţi rămâne decât să te închini.

Am scris şi eu o neînsemnată dedicaţie:

„DOAMNEI ELIS RÂPEANU:

„Stropi de dor din lună plină,

Noapte albă de lumină,

Suflet trist, înaripat

Şi în haruri îmbrăcat!

Gând tivit cu nemurire,

Zbor pe cer, plin de uimire

Şi cu daruri alintat

Şi-n aghiazmă botezat!” (Vol. „Popas cu poezia”)”

Ascultând la telefon poezia mea, doamna mi-a răspuns: „Trist, da, dar înaripat!”

Aşteptăm în librării cartea doamnei Elis Râpeanu!