Vin sărbătorile

„Pe când eram copil, mama ne-a dat un sfat, sfat care în timp s-a transformate în lege, ca în fiecare an, de sărbători, să ne adunăm cu toţii acasă, indiferent unde vom fi şi să ne bucurăm împreună cu fraţii şi părinţii, mai ales la Naşterea şi Învierea Domnului”.

Sunt cuvintele celui mai talentat şi mai îndrăgit reprezentant al muzicii populare instrumentale româneşti, care a răscolit şi a bucurat inimile a mii şi mii de oameni de pe marile scene ale lumii şi care, prin câteva cuvinte simple a definit unitatea familiei, credinţa sfântă în respectarea tradiţiilor strămoşeşti.

Sosesc sărbătorile de iarnă. Fulgii de zăpadă coboară alene din ceruri ca şi altădată, covorul este la fel de alb şi de curat, dar tradiţiile îşi pierd tot mai mult din farmecul de odinioară. Se alterează obiceiurile şi nici nu prea mai este cine să le duce mai departe. Copiii sunt tot mai puţini la număr, ei nu mai însufleţesc viaţa satului cu veselia lor pe derdeluşul de pe uliţa satului. Coşurile caselor mai fumegă, dar se simte prea puţin aroma bucatelor pregătite de sărbători. Doar copiii, în naivitatea lor, se mai bucură, aşteaptă cu nerăbdare noaptea de Ajun şi trec pe la casele oamenilor doar pentru a mai aduna un ban în puşculiţa lor.

Satul întră treptat într-o stare de amorţeală. Prea multă linişte. O linişte apăsătoare căci locuitorii, din ce în ce mai puţini, bătrâni şi bolnavi, împovăraţi de atâtea greutăţi şi griji, parcă nu mai comunică între ei ca altădată.

Conform obiceiului, aproape în fiecare gospodărie se sacrifică un porc. Animaţia din jurul focului de paie nu mai este animaţie. În zgomotul flăcărilor de la butelia de gaz, nu mai poţi vorbi unul cu altul. Paiele au cam dispărut pentru că oamenii nu-şi mai pot cultiva terenurile din cauza costurilor ridicate şi apoi, nu mai este cine să stăpânească coarnele plugului, iar vitele sunt folosite cu precădere pentru lapte, singura sursă pentru a câştiga un ban spre a-şi asigura pâinea în casă şi a plăti birurile, tot mai multe şi tot mai mari.

„Să ne adunăm de sărbători acasă” – ne zicea mama.

Să ne adunăm, dar cine şi cum?

Satul este aproape pustiu. Tinerii sunt risipiţi pe toate meridianele globului, au luat drumul sclaviei, iar cei care au mai rămas, au devenit şi ei robi în propria ţară.

Copiii, din ce în ce mai puţini la număr, îşi mai poartă încă ghiozdanele spre şcoală, deşi ei bat drumurile zadarnic, căci nu mai au niciun viitor. Avem talente, avem capacităţi dar ele se pierd curând din cauza taxelor şcolare, drumul lor este foarte scurt. Lipsa unei „reforme” despre care se trâmbiţează atât de mult, este o tărie aiurită, menită să-i amăgească pe oameni. Însăşi noţiunea de „reformă” este total neînţeleasă de cei care o propovăduiesc. Folosirea celor mai mizerabile manuale şcolare din lume, retribuţia mizerabilă a celor care încă se mai încăpăţânează să facă această muncă de apostolat, dascălii, şi imposibilitatea copiilor de la ţară şi a celor nevoiaşi de la oraş de a urma şcoala mai departe, la care se adaugă lipsa locurilor de muncă, acestea sunt motivele pentru care învăţământul românesc este aşa cum este.

Avem o ţară extrem de frumoasă şi de bogată, dar cu oameni extrem de săraci. Ne-a fost furat, ne-a fost luat totul. Chiar şi memoria celor care s-au jertfit pentru o viaţă mai bună a fost pângărită de către o guvernare pusă numai pe căpătuială şi care văzând că omul de rând nu i-a mai decât credinţa şi speranţa, prin toate porcăriile prezentate în reviste şi la televizor, încearcă să-i distrugă omului şi acestea. Şi atunci când omul nu mai are nici credinţă şi nici speranţă, nu mai pot găsi cuvântul potrivit spre a-l defini.

Urările de: „Sărbători fericite!” sau „An Nou fericit!” devin nişte lozinci care exprimă doar politeţea celui care face urarea, doar pentru cel căruia i se adresează, ele nu sunt nici măcar un licări de speranţă.

„Să ne adunăm de sărbători acasă!”

Aproape că nu este casa din care să nu fie plecat cineva, să robească pentru a se întreţine şi a mai trimite din când în când un ban acasă. Dar gândurile asupra celor plecaţi de acasă nu te părăsesc niciodată şi orice zi fără de ei îţi umbreşte sufletul. Sărbătorile fără cei dragi nu sunt sărbători. Zadarnic este masa încărcată de bucate, zadarnic copiii satului, prin colindul lor, ca nişte îngeri trimişi de Tatăl a Toate vin să-ţi strecoare în suflet pace, fără copiii tăi nu au farmec.

Ai vrea să fie şi ei alături în aceste clipe minunate, în mintea-ţi aproape bolnavă de singurătate şi aşteptări, mai speri până târziu în noapte că poate vor veni şi ei…

Se face târziu, glasurile colindătorilor nu se mai aud pe uliţele satului, te uiţi la bucatele de pe masă, dar parcă nu-ţi mai este foame şi cu speranţa că poate vor veni la anul, stingi lumina şi adormi cu dorurile lor…

Stau şi mă gândesc: Cui să urez „Sărbători fericite?” Celor căpătuiţi peste noapte? Ei, oricum sunt fericiţi! Celor nevoiaşi? Oare nu mă vor blestema?

Sandu Moldovan