Virtutea fără seamăn a smereniei/ Vai, de mine, lele Irină, da ce...

      În una din seri, soţia îmi povestea despre o străbunica a domniei sale, o oarecare  Irina din lumea femeilor de la ţară, unde se află risipite adesea comori de credinţă şi înţelepciune.

     Erau –într-o seară de iarnă- strânse la un loc, la un fel de şezătoare, un grup de femei şi fete tinere de la Matei –satul soţei şi unde am fost profesor întâi.

         Spuneau femeile una şi alta, adesea întâmplări din lumea satului și snoave -mă rog, un fel de adunare decameronică precum la Boccacio, numai că nu de femei nobile aici,  ci simple.

       După o vreme, Irina noastră îşi luă o ceapă mustăcioasă (asemenea poate unei alte cepe luate pe furiş în nava cosmică  de un cosmoaut sovietic, ce-şi sărbători astfel ziua de naştere),

        O curăţi domol, o încrestă cu cuţitul din toate părţile,  puse sare şi strângând-o amical în pumni, incepu să o mănînce tot aşa de domol, cu evlavie parcă, adăugând nişte lipchie proaspăt scoasă de pe vatra cu jăratec.

       După ce tremină de mâncat, rosti rugăciunea creştinească de mulţumire (pe care o păstrăm în mare parte şi astăzi):

        „Doamne, IISUSE HRISTOASE, mulţumescu-ţi de bunătăţile Tale cu care ne-ai săturat pe noi.Şi încă rugămu-te, nu ne lipsi pe noi, robii Tăi, nici de cereasca Ta împărăţie. Vino în mijlocul nostru, precum ai venit în mijlocul Apostolilor Tăi. Vino acum şi ne mântuieşte!

        Una din femeile mature prezente, lelea Veta, Dumnezeu s-o odihnească, la care stătusem  în chirie în primii ani de profesorat rural, izbucni într-un râs sănătos, zicându-i:
        -.Vai de mine, lele Irină, dar pentru ce „bunătăţi” mulţumeşti dumneata lui Dumnezeu? Pentru o lipie cu ceapă  zdrobită, cu sare? Ha-ha-ha! Ha-ha-ha!!

        Şi  fete multe şi muieri au izbucnit într-un râs prăpăditor. Chiar aşa!!

             După ce râsetele largi se mai domoliră, ca niște ape dezlănțuite și acum potolite, cu un surâs de părinte, bunica le zise:

       „-O, dragile mele! Sărăcăcioasă e mâncarea mea, dar dac-o iei cu mulţumire, mare lucru e şi ăsta înaintea lui Dumnezeu. El se bucură să vadă smerenia noastră, că mulţumim întru cele de postire, ca şi întru cele de sărbătoare mare.”

      Şi n-am putut să nu mă minunez de neobişnuita frumuseţe a smereniei acestei Irine din norod, care trăia întru virtutea cea mare a smereniei, slăvind dintru modesta ei viaţă pe Împăratul Universului.

     Iar despre podoaba sufletească a smereniei, un vechi călugăr spunea cândva:

     „Nu te întrista pentru multele tale păcate, ci te sârguieşte să ai virtutea smereniei, căci de vei avea-o pe aceasta singură, fii sigur că te vei înălţa mai presus de nori.”

       Şi la ce bun că ne săturăm în vremea noastră cu bunătăţi mari, dar mâncăm ca necuvântătoarele, fără a mulţumi Dăruitorului Împărat al lumii, căruia-i suntem oaspeţi în smerita noastră călătorie pământească