Virtutea cea mare, care ne urcă sau ne coboară: SMERENIA

Un mare duhovnic spunea; „Chiar dacă veţi fi având multe păcate, cel ce va avea virtutea smereniei, se va înălţa mai presus de ceruri.” Dumnezeu însuşi este Cel ce se coboară în cele mai adânci ale smereniei. Vine în lumea noastră sărăcăcioasă şi bolnavă şi vrea să ne facă fii ai lui Dumnezeu întru strălucire şi cinstire.
Cine n-a observat că orgoliul prosteşte, că „trufia merge înaintea prăbuşirii”? Smerenia ne scuteşte de efortul devastator de a părea ce nu suntem în realitate. Ea aduce pace sufletului, aşa cum spune o sfântă cântare în imploratorulei refren: ”Şi adu liniştea sufletelor noastre”.
Smerenia aduce la început suferinţă, fiindcă nu se împotriveşte celui ce face răul, pentru ca apoi Dumnezeu să intevină şi să ne ridice spre mare biruinţă.
Negreşit că vă aduceţi aminte de Iosif, personajul Vechiului Testament, care fiind cel mai mic dintre fraţii lui, prâslea, era foarte iubit de părinţi, ceea ce i-a făcut geloşi pe fraţii lui răi la suflet. El le duce de mâncare la oi şi atunci aceştia se hotărăsc să-l omoare, dar la intervenţia lui ..... Iuda, consideră că nu e bine să-l ucidă şi îl vând ca slugă-sclav unui negustor ce trecea pe drumul spre Egipt. Ar fi putut să protesteze. să-i spună negustorului adevărul, că aceşti vânzători sunt chiar fraţii lui. El nu. Smerit, s-a lăsat în voia lui Duzmnezeu, încrezându-se în purtarea Lui de grijă. Iar după un timp, când „a trecut această probă a răbdării, Dumnezeu intervine şi îi dăruieşte atâta cinste încât ajunge cel mai mare peste ţara Egiptului. Desigur, acest chip al lui lui Iosif este şi el o preînchipuire a Domnului HRISTOS, care încă a suferit pentru neamul omenesc, pentru ca apoi să.i fie redată „toată puterea în cer şi pe pământ” , fiind cinstit de Tatăl ceresc cu nume fără seamăn în cer şi pe pământ, Dumnezeul nostru, cu noi fiind „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Şi anticii păgâni socoteau că există un destin, cărui nu i te poţi sustrage, iar de aici, acceptarea somerită, cu înţelepciune a acestuia, precum face ciobanul moldovean în „Mioriţa”. În vremurile noastre, voinţa personală de a controla totul şi deci de a-l exclude pe Dumnezeu, Părintele a toate ce ne poartă de grijă, este sursa imenselor necazuri pe care le îndură indivizii şi naţiunile.