Întrebări creştine

Pentru un creştin, virtutea cea mai de seamă este smerenia. Pentru un călugăr, lucrurile-s mai simple, dar omul din societate are o altă perspectivă. Pentru el nu e bine să meargă la un concurs, să vrea o funcţie?

Negreşit că smerenia este o virtute capitală. Un mare sfânt zice; “Chiar dacă la sfârşitul vieţii vei mai fi rămas cu păcate, virtutea smereniei te va înălţa mai presus de nori.” Ea este ca un izvor din care curge tot binele şi multe alte bunătăţi: răbdarea, dagostea de Dumnezeu, de oameni, de fapte bune etc.

Şi noi, cei ce trăim în societate, trebuie să avem smerenie cât mai multă, dar creştinul poate şi trebuie să mai aibă şi alte virtuţi: curaj în a apăra adevărurile de credinţă, răbdare în purtarea crucii, tărie în prigoane şi multe altele, Pecetea smereniei trebuie pusă şi peste ceea ce numim ambiţie. Nu este interzis să dorim o funcţie. Problema este să cumpănim bine dacă o facem din ambiţie deşartă sau pentru a da o rezolvare pozitivă unor probleme cărora credem că le putem face faţă. Dacă din acea poziţie am putea face bine semenilor noştri.

Voi veni cu un exemplu. Profesor fiind, într-o anumită perioadă nu îmi plăcea - şi nu doar mie - atmosfera creată în colectivul profesoral, socotind că în şcoală trebuie să fie o ţinută intelectuală de respect, academică (mai ales într-un liceu), nicidecum un loc unde se împart privilegii sau favoruri şi credeam că aş putea să o schimb în bine. Mi-a lipsit însă impulsul lumesc de a lua altora jucăria, socotind că mai bine e să punem în lucrare răbdarea, care şi ea îşi are un rost deosebit, lăsându-le toate în voia lui Dumnezeu. Iată un caz când ceea ce numim “ambiţie” sau mai corect “dorinţă” era permis şi poate de lăudat. Când însă se face pentru “cinstire”, plăcere de a conduce pe alţii, e o greşeală şi poate chiar un păcat- depinde de ceea ce simţim că ne este imbold. Nu este interzis să ne prezentăm apoi, la un concurs pentru a ascende profesional.

Creştinul nu este pasiv în faţa existenţei, ci pururi luptând “lupta cea bună” cum zice Sfântul Pavel, cu inimă curată şi iubitoare. Iar mijloacele cu care luptă creştinul sunt frumuseţea şi corectitudinea propriului comportament, gândul cel bun spre fapta cea bună a iubirii de semeni, nu pilele, relaţiile sus-puse, sarsanaua şi toate cele ale unei societăţi lumeşti, care sunt păgubitoare sufletului. Creştinismul este religia acţiunii pozitive, având dreptatea şi iubirea drept coif şi scut. “Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”- ne spune Mântuitorul binecuvîntat. A sta nepăsător cînd lucrurile merg din rău în mai rău, când semenii sunt nedreptăţiţi sau în suferinţă, nu sunt virtuţi. Obişnuinţa de a vedea în creştini nişte oi fără glas, nişte staui amorfe, nu este cea corectă.

Har, milă şi pace de la Domnul IISUS HRISTOS dumneavoastră, familiei şi iubiţilor noştri cititori şi cititoare