Vorbele din urmă…

Un creştin se zbătea să poartă trece puntea ce duce din lumea aceasta în alta, mai senină, fără lacrimi şi suspine. După ce s-a zbuciumat, căci nici o despărţire nu este uşoară, pe chipul lui se aşternu o expresie senină şi chiar zâmbitoare.

- Dragul meu -zic soţia, prietenii şi apoi copiii- îţi este mai bine?

- Mi-a coborât în minte o vorbă veche, a lui Socrate, care stătea şi el în faţa morţii. El spunea că se bucură, fiindcă plecând de aici se va putea întâlni cu nişte oameni atât de mari precum au fost Homer, Hesiod, mari filosofi. Dacă el se putea bucura că întâlni-va nişte oameni, cât de mare trebuie să fie bucuria mea şi a voastră, fiindcă eu voi întâlni pe Domnul HRISTOS, pe Tatăl ceresc, pe minunaţii îngeri ce împodobesc cerul şi sfinţii din veacuri! O, Doamne, zicea un credincios în ceasul din urmă. Nu voiesc decât să am o colibă în Împărăţia Ta şi de acolo să te pot privi pe Tine.