100 de ani de la naşterea compozitorului Tudor Jarda
În luna februarie 2007, la împlinirea vârstei de 85 de ani, Maestrul Tudor Jarda, unul dintre marii compozitori români ai secolului XX, cel care a dat muzicii culte românești opere în care sufletul ancestral al folclorului românesc ardelenesc s-a întrupat în mod profund și autentic, a fost onorat de Academia de Muzică clujeană cu titlul de Doctor Honoris Causa. Onoarea de a da glas public tradiționalei „Laudatio” a revenit compozitorului Adrian Pop, la rândul său un demn reprezentant al aceleiași tradiții culturale. Cu permisiunea Domnie-sale, publicăm mai jos textul citit în acel conclav academic clujean, în prezența Maestrului Jarda.
Adrian Pop, compozitor
Este o împrejurare cu totul deosebită pentru mine a scrie despre un om şi un muzician care a proiectat şi proiectează asupra mea iradierea unui adevărat mentor, chiar şi fără a-i fi fost discipol în sensul strict al cuvântului. Într-adevăr, nu am avut şansa de a studia cu profesorul Jarda; socot însă că am învăţat foarte multe de la Maestrul Jarda. Îngăduiţi-mi să încep alocuţiunea mea în nota unor rememorări personale.
Pe Tudor Jarda l-am cunoscut mai întâi prin muzica sa corală, cea pe care am auzit-o, încă băieţandru fiind, în concertele corului de cameră dirijat de tatăl meu. Dorin Pop. Am fost de faţă la prima audiţie absolută a „Casei di peste drum”, fără să dau – la acea vreme – vreo atenţie deosebită faptului de a fi asistat la naşterea unei lucrări noi. Am fost însă, la fel ca întreaga audienţă din acea seară, marcat profund de glasurile ancestrale pe care Tudor Jarda ni le făcea sensibile prin vocile migălos cizelate de bunul său prieten, dirijorul. O discretă dar inconfundabilă tuşă dialectală colora dicţia coriştilor, forjată altminteri la şcoala Renaşterii, iar totul ne captiva cu forţa irezistibilă a mesajului, înmănunchind calităţi ce doar arareori sunt sortite să înflorească astfel împreună – simplitate, rafinament, umor.
Am reascultat de multe ori, şi întotdeauna cu încântare, această miniatură-capodoperă. Am cunoscut şi alte lucrări corale, dar şi ópusuri din alte genuri – operă, balet, lied, simfonic – şi mereu încântarea şi ataşamentul meu pentru această rostire muzicală au sporit şi s-au consolidat, devenindu-mi, treptat, date fireşti ale propriei simţiri. Ca student am studiat şi cântat – la cursul de dirijat coral – alte câteva dintre perlele semnate de Tudor Jarda, şi a venit rândul lui „Mă luai, luai” să pună stăpânire pe admiraţia mea... Inefabilul surpins în paşii liniştiţi ai cvintelor paralele, învolburarea produsă cu o austeră economie a gestului polifonic, cutremurul ecourilor eterofonice, refluxul şi reintegrarea în liniştea infinitului – tot acest univers de simţire şi metaforă era încifrat în câteva portative înfăţişând ochiului aceeaşi simplitate deconcertantă.
Şi iată că într-o bună zi, răsfoind un lexicon de muzicieni români, citesc, negru pe alb, că autorul acelor inegalabile coruri, autentic sătești, s-a născut la Cluj! M-am simţit deodată descumpănit: cum, adică Tudor Jarda, compozitorul unic ce stapâneşte graiul folcloric ca pe limba maternă este, prin mărtuira ineluctabilă a documentelor, un „asfaltofag” ca noi, ceilalţi? Iată că da. Şi totuşi, daruri şi sensibilităţi aparte i-au fost ursite acestui orășean, artist ales. Rădăcinile sale adânci în ţinutul mândrilor grăniceri năsăudeni i-au transmis seve de o forţă ancestrală nebănuită, l-au înzestrat cu un peisaj interior de o bogăţie mirifică, a cărui descoperire necontenită a împlinit drumul identitar şi creator de viaţă al Maestrului şi ne-a dăruit nouă, tuturor celor care trăim în şi prin cultura românească şi transilvană, jaloane de identitate ce ne măsoară locul în lumea sunetelor şi simţirii muzicale. Şi în istorie.
S-a născut deci la Cluj în anul 1922, într-un moment istoric de efervescenţă culturală: tatăl său, de profesie jurist, fusese numit, încă din 1919, secretar general pentru organizarea Universităţii clujene, la propunerea profesoruluj Nicolae Drăgan – primar al Clujului și viitor Rector al Universității clujene, năsăudean de loc și el. Şcolile urmate de Tudor Jarda au fost dintre cele mai bune, şi i-au configurat substanţial personalitatea intelectuală: vom aminti doar că a fost absolvent al renumitului Liceu clujean „Gheorghe Bariţiu”. Încă din copilărie, muzica a consituit mereu o tentaţie vie pentru Tudor Jarda, modelele nelipsind în familie: mama cânta bine la pian, tatăl avea o vioară la care cânta ca autodidact, ţinând-o ca pe un violoncel... Fratele său mai mare începuse, la Liceul Militar pe care îl urma, studiul viorii după toate regulile meseriei. Mezinul a început şi el studiul pianului de mic. A ajuns apoi să cânte la vioară, studiind cu un profesor priceput, Ionel Şerban, care i-a dezvăluit şi lumea cântecului popular. A vândut o bicicletă ca să-şi cumpere o trompetă, la care a început să cânte singur... În 1940 familia a părăsit Clujul, luând calea refugiului la Timişoara. Acolo se reorganizaseră (în refugiu) şi Conservatorul clujean, şi Opera, magneţi îndeajuns de puternici pentru ca tânărul Jarda să abandoneze studiile politehnice începute: se înscrie la trompetă, cântă cu o formaţie la şcoala de dans şi la baluri. Orizontul său muzical se lărgeşte considerabil prin contactul cu profesorii de la Conservator – Augustin Bena, Lucian Surlaşiu, Anton Ronai, Leontin Anca, Dumitru Cărbunescu. După întoarcerea la Cluj odată cu terminarea războiului, ideea studiului compoziţiei a prins contur sub impresia lui Mihail Andreescu Skeletty, cu care a şi studiat apoi armonia, contrapunctul şi compoziţia. Proaspăt căsătorit, s-a angajat şi ca timpanist în orchestra Operei Române condusă pe atunci de Sabin Drăgoi, personalitate ce i-a devenit model. Convins de prieteni ai săi, se înscrie şi la filosofie – facultate pe care nu a mai apucat să o termine, dar cursurile urmate l-au marcat durabil şi profund. Nici nu se putea altfel, când profesorii s-au numit Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşca, Nicolae Mărgineanunu.
În 1949, la scurt timp după absolvirea studiilor de compoziţie, Tudor Jarda este numit direct profesor de armonie la Conservatorul clujean, funcţie pe care a păstrat-o până la pensionarea sa în 1984, după care a devenit, în mod firesc, profesor consultant la instituţia pe care a slujit-o timp de o viaţă. A fost secretar al Filialei Cluj a Uniunii Compozitorilor, şef de catedră la Institutul Pedagogic din Tîrgu Mureş, director al Operei Române din Cluj. A fost răsplătit cu numeroase distincţii, între care Premiul Uniunii Compozitorilor, titlul de Artist emerit, titlul de Cetăţean de onoare al Clujului.
Satul ardelean şi muzica lui şi-au aflat un loc cu totul aparte în destinul compozitorului. Pornind de la culegeri de folclor efectuate în zone din Transilvania prin anii ’50, Tudor Jarda a legat relaţii privilegiate cu mai multe localităţi ale ţinutului său de origine, mai cu seamă la Leşu, unde a instituit un cor ţărănesc ce a dobândit renume naţional, şi unde s-a întâlnit cu un rapsod de aleasă autenticitate în persoana Mariei Precup. A sfinţit acele locuri şi s-a împărtăşit la rându-i din sfinţenia lor imemorială, creând un moment unic şi irepetabil de sensibilitate şi comuniune. A scris acolo piese pentru uzul momentului, şi ele au devenit piese pentru eternitate. În Prundul Bârgăului, la căminul cultural, cu directorul alături şi cu sticla de pălincă pusă pe masă, ca încurajare, a aşternut pe note, în răstimpul unei ore, „Nunta ţărănească”: „Eu mă duc bade cu dor / ca şi luna p’îngă nor...”
Mereu aflat sub zodia inspirată a geniului naţional, a creat o operă muzicală expresivă şi limpede, originală prin sevă şi sinceritate, prin care, aşa cum se exprima distinsul istoric Bujor Dânşorean, „se aşează alături de cei mai mari creatori clasici români”. Un artist şi un om fidel propriului crez, mereu bucuros de frumuseţea vieţii şi de virtuţile prieteniei, Tudor Jarda şi-a creat un personaj pitoresc şi adesea mucalit, ce lasă în răstimpuri să străfulgere profunzimea sa. Lui îi aparţine memorabila butadă, de acum bun folcloric, după care la noi în „Conzervator” e ca-n Policlinică: unde te-ntorci tot de doctori dai...
Dintotdeauna a arătat a pune puţin preţ pe ceremonii, solemnităţi, titluri, mondenităţi. S-a întâmplat chiar să evite a fi prezent în sală la vreo primă audiţie a vreunei lucrări ale Domniei-sale... Obişnuia să ironizeze entuziasmele, sincere ori de convenienţă, ale ocaziilor de acest fel spunând: noi scriem, noi cântăm, noi ne gratulăm...
Adaugă comentariu nou