135 ani de la nașterea prozatorului Liviu Rebreanu, omagiaţi la Târlişua de Pompei Cocean şi echipa Partidului Puterii Umaniste

Motto: “ Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpâniri vrăjmaşe; popoare falnice s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dânsul: nimic nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, când a venit ceasul, s-a înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Graniţele silnice, care ne-au ciopârţit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.”

Astăzi, 27 noiembrie 2020, se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, prozator, dramaturg şi traducător român, membru titular al Academiei Române, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societății Scriitorilor Români şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii. El este considerat întemeietorul romanului românesc modern, reuşind să abordeze în scrierile sale o diversitate de teme, izbutind să surprindă aspectele existenţei umane în complexitatea ei socială și psihologică.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind al cincilea născut din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare.

Liviu Rebreanu este autorul primului roman obiectiv din literatura română, ”Ion”, apărut în 1920 după o lungă perioada de elaborare, stârnind un adevărat entuziasm al epocii respective. Romanul „Ion” îl scoate din sărăcie, era un ziarist modest, istovit în munci redacționale, traduceri literare sau viață socială-utilitară. Salariul soției de la teatru era de multe ori salvator. Sărăcia fusese adâncită de război și de statutul incert al cetățeanului Rebreanu, de om al celor două lumi, fostul imperiu și România de după război.

Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept, obiceiuri și superstiții întâlnite și astăzi în satele din Bistrița-Năsăud.

În ianuarie 1944 se va retrage la casa de la Valea Mare, unde trece la cele veşnice pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adoptat-o şi a adorat-o. Este înhumat la cimitirul din localitate, printr-o ceremonie extrem de modestă, însă, după câteva luni, este deshumat, transportat la Bucureşti, și reînhumat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea marilor săi confrați, Eminescu, Caragiale și Coșbuc.

În zilele noastre capodopera “Ion” a fost citită de milioane de români, însă, din păcate, nimeni nu a reușit anul aceasta să organizeze o ediție aniversară a 100 de ani de la apariția romanului. Provenind de pe aceleași meleaguri bistrițene, tânărul Pompei Cocean, originar din Târlișua, s-a mobilizat împreună cu echipa partidului PPU-sl Bistrița-Năsăud, aducând la locul nașterii un omagiu floral la bustul marelui prozator român, Liviu Rebreanu. Se pare că dragostea față de pământul strămoșesc este un element sacru al fiecărui locuitor din zonă, lucru confirmat și de către tânărul Pompei Cocean, care ne mărturisește plăcerea sa de a lectura scrierile marelui prozator și de a-și regăsi mereu sub altă întruchipare satul, neamul și bogăția locurilor natale. Chiar dacă au trecut 100 de ani de la apariția romanului, timpul parcă stă în loc iar viața românilor este mereu aceeași, cu frământările politice, intrigile, culisele, conflictele și negocierile de la nivel înalt, e un soi de misiune de onoare, uciderea acelui „Ion” din examenul de bacalaureat și regăsirea unui „Ion” care poartă încapsulate esențe tari din istoria societății românești, constată tânărul bistrițean Pompei Cocean.