Ada Milea: 3 povești din vremea școlii

Eram în clasa a V-a și aveam prima oră de germană cu profa Hildegard Săcărea. Toți în uniforme, cu numerele matricole pe noi și cu cordeluțele pe cap, cuminți în bănci. Mă rog, imaginea clasică din anii ‘80. Ne cam temeam de profa. Se spunea că e dură. A apărut cu manualul de germană comunist, unicul, cum era pe atunci. Țineți minte, nu? Orice manual era despre glorie, muncitori bravi, părinți ideali, atleți perfecți, uzine, lanuri de grâu, dar mai ales despre “tovarășul” și despre “tovarășa”. Profa ne-a arătat manualul și-a zis: “nu pot să vă învăț nimic după manualul ăsta! E plin de cuvinte inutile.” Ca să exemplifice, a deschis la întâmplare și a citit: “Leichtatletikwettkämpfe”. Se aștepta să găsească un cuvânt nefolositor pentru niște elevi începători, dar era clar că și ea a fost surprinsă de exemplul pe care ni l-a dat, apoi a zis: “Sunt sigură că n-o să aveți nevoie niciodată de acest cuvânt. Haideți să învățăm germana pe care o puteți folosi într-o conversație cu un neamț” și a scos un manual primit de la sora ei din DDR.

Au trecut o groază de ani, iar eu lucram - din când în când -  cu studenți de la Athanor Akademie, în Germania, la invitația regizorului David Esrig. Am trecut prin Bistrița și m-am întâlnit cu profa de germană. Ne-am bucurat de revedere și, brusc, profa: “Am auzit că lucrezi în Germania. Mai știi ceva din germana pe care ai învățat-o-n școală?”, iar eu am zis Leichtatletikwettkämpfe și i-am povestit întâmplarea de mai sus. 

Ah, cu școala am multe povești! Am una din clasa I, când ne-au învățat că noi suntem “viitorul luminos al țării”... și eu am crezut. Am trăit zile-n șir cu sentimentul că sunt “viitorul luminos”, până la prima palmă pe care a vrut să mi-o dea tata. Când să mă pocnească, eu  l-am înfruntat: “Știi în cine dai? Știi???  Dai în viitorul luminos al țării!!!!!” Râsul lui mi-a demolat definitiv credința în ce ne-a învățat partidul. 

Eram cam prin clasa a X-a și aveam un prof de fizică tare bun, Mihai Mureșan. Nici nu trebuia să învățăm acasă, că plecam de la școală cu lecția clară-n cap. Dar era extrem de exigent. Se zicea că un 7 la el e cam 10 la alții, iar eu eram liniștită cu 7-le meu. Până-ntr-o zi-n care ne-a distrus cu un extemporal oribil de greu, la care toți am luat note sub 5. După un timp, și-o fi dat seama că a exagerat și a vrut să repare nedreptatea, dar a reparat-o foarte ciudat: ne-a zis că ne va da exact același extemporal ca la clasa de Info (care urmau să aibă extemporal înaintea noastră, peste o săptămână). Toți au discutat cu colegii de la Info și au primit promisiuni că vor obține subiecte și rezolvări, ceea ce s-a și întâmplat. Ba mai mult! Profu’ a ieșit din clasă pe întreaga durată a extemporalului și toți au putut copia liniștiți. Toți au luat 9 și 10, doar eu 7. Cred că din orgoliu nu copiam. Pur și simplu nu înțelegeam de ce e nevoie să mă chinui pentru o notă. Profu’ a venit cu extemporalele, le-a luat pe rând și-i zicea fiecăruia de la cine a copiat (din clasa de Info), că unii copiaseră și greșelile gramaticale. Eu eram relaxată (cu 7-le meu) și așteptam să fiu lăudată că n-am copiat. Dimpotrivă! Profu’ mi-a ținut o lecție despre cât de fraieră sunt că nu profit de momentele favorabile... Că viața ne oferă ocazii pe care nu e bine să le ratăm... Atunci l-am urât, dar după ani de zile mi-am dat seama ce discurs înțelept a avut. Nu pentru mine, că eu cred și azi în povești.