Adieri lirice americane cu Simona Lucescu

Deși locuiește cu familia în Statele Unite din 2004, bistrițeana noastră simte că sufletul (the soul, yes?) i-a rămas acasă, aici, sub stelele unde s-a născut. Stăpânește ireproșabil limbile engleză, germană (și nu numai), pe care le-a predat la Colegiul „Liviu Rebreanu” în municipiul nostru, între 1996-2004 și ține cu salutară înverșunare a fi o fiică iubitoare a neamului nostru, de care nimic nu o poate despărți, nici vremile, nici spațiile transatlantice:

       „Eu scriu în românește, să nu uit

       Limba măicuței mele, care m-a crescut

      ...Eu scriu în românește și o vorbesc și-acasă,

       Deși sunt mulți românii care, încet, o lasă.

       Deși în altă țară, acuma locuiesc,

       Eu limba mea și neamul nu îl tăgăduiesc.”

                    (Eu scriu în românește...)

              E vorba de un caracter autentic, onest, viscolit de reverii și doruri, așa cum sunt mulți din cei ce formează diaspora românească. Împrejurări ce țin de o guvernare deficitară  i-a depărtat de țară. Cum  gvernanții vin și pleacă de la putere, nu mai rămâne decât să invoci cu suspine, pe Dumnezeu:

       „De ce ne-ai dat Doamne, o țară așa frumoasă,

       Când, nevoiți, românii tot pleacă de      acasă?”(idem)

      

       „O,Doamne, rugăciunea spre Tine o îndrept

       Și izbăvirea țării mele o aștept.

       Trezește fiecare mioriță la acțiune,

       Rupând blestemul doar prin fapte bune.”

                                  (România din mine0

             Recent venită în țară, la o reîntâlnire cu foștele colege de la ,,Sanitara”, doamna Simona B. Lucescu, la indigo cu fiica mea cea mare, a profesat ca asistent sanitar la Bistrița, apoi și-a schimbat obiectul muncii, devenind profesoară de limbi străine la Colegiul „Liviu Rebreanu” din municipiu, cum indicam mai sus, pentru ca din 2004 să se reîntoarcă la sectorul Sănătății, după ce și-a luat Licența practicială în nursing, chirurgie  pediatrică,  în Phoenix, Arizona.

       Cu această ocazie, a dăruit fiicei mele trei volume de versuri, apărute la Editura „George Coșbuc”: ”Aripi în versuri”(2020), „Petale de cuvinte”(2021) și „Clepsidra vieții”(2022), traversând cu lirica vifornița pandemiei.

     

       Simona Barteș este o iubitoare ardentă de Dumnezeu, acest cuvânt care ,,este cel mai înalt al graiului omenesc”, după fericita exprimare a lui Vacherot. Este mununat să vezi oameni cu o asemenea credință puternică, vie și în lucrare profesională, unde alină suferințe spitalicești oceanice (oncologie) în depărtata Arizona, la Phoenix, sub soarele necruțător de fierbinte.

      

       Dumnezeu nu este doar un zenit de adorare, ci izvor al tuturor bucuriilor sale, portul în care se întoarce  când bântuie furtunile lumii, stânca de neclintit a vieții sale sau cum se exprimă psalmistul împărat David: „Cetatea mea cea  de neînvins”.

       Cu domnia sa se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,,Pe El (Iisus Hristos), voi îl iubiți fără să-l fi văzut, credeți în El, fără să-l vedeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și strălucită...”(I.Petru, 7-8).

       Nu este de mirare că Dumnezeu este izvorul cânturilor sale în toate cele trei volume, nădejdea vieții întregi și puterea de a trăi după voia Lui Preaînaltă. Spunem acestea, deși credinnța integrală a cuiva, cu plusuri și minusuri, singur Dumnezeu o poate cuantifica.

       Din variatele teme și motive ale celor trei volume, extragem cu prioritate teme și motive veterotestamentare,  inspiratoare pentru lirica sa:,

 ,Ecleziastul...”, „Iosua”, „David”, „Eu sunt Domnul. Levitic 19”, versificarea interpretativă a Psalmilor: 18, 20, 25, 30, 34, 47, 57, 91, 97, 1103, 119,  139, 141,  motive din profetul Isaia.53 etc.

       Majoritatea temelor și motivelor literare sunt  noutestamentare, din care amintim:

       „Femeia cananeeancă”, „Fericirile”, „Pilda semănătorului”, ”Samarineanca”, „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, „Un alt Crăciun”, ,,Smerenia lui Hristos”, „Maria sau Marta?”,„Simon Petru” Cina Domnului”, „Golgota”, „HRISTOS a înviat”,„Învierea” , „Sfaturile Sfâmtului Augustin” etc., etc. toate frumoase ca o recitire a dumnezeieștii Scripturi în haina apolinică.

       Preaplinul iubirii de Dumnezeu are ca rezultantă cele mai bune reușite ale stihurilor  sale. Exemplificator, luăm  două fragmente;, deși sunt multe cele care ar putea să fie selectate. Primul, pentru felul în care a păstrat nota solemnă și imperativă din Cartea Cărților:

      

       „Ascultă, Israele! Să fii sfânt!

       Căci Eu sunt Sfânt și  Sfânt e-al meu Cuvânt.

       Să nu vă-ntoarceți la idolatrie;

       Nu-mi provocați a mea dreaptă mânie.

 

       ...Să nu furați și să nu vă mințiți,

       Unul pe altul nu vă-nșelați și fiți cinstiți...”

                    (Eu sunt Domnul. Levitic.19)

și „Golgota”, pentru nota de iubire, intimitate și confesiune:

      

       „La Golgota mă duc să văd ce este-n mine.

       Păcatele-mi sunt multe, nu puține.

       Ce zace-n om, doar Dumnezeu cunoaște,

       El știe că pe om păcatu-l paște.

 

       La Golgota, când merg, mă uit la Tine,

       Mă leapăd de mândria ce e-n mine,

       Căci nu e loc de mine; doar de Tine,

       Mântuitor de oameni și destine.

      

       ...La Golgota mereu mă-mbărbătez,

       Cuvântul Vieții când îl cercetez

       Lumină, candelă e pe cărarea vieții,

       Prin Duhul Sfânt înțelegând profeții.

 

       La Golgota Te văd în agonie

       Și-mi vin în fire iar din nebunie.

       Mă-ntorc, ca fiu pierdut  plecat departe.

       De dragostea Ta, cine mă desparte?

 

       La Golgota măslinii au văzut

       Ce cruntă moarte, Doamne, ai avut

       La Golgota, Tu , Fiu de Dumnezeu,

       Pe Cruce ai murit în locul meu.”

       Conceptele creștine nu sunt o aureolă teoretică, ci formează baza caracterială a propriei persoane, sunt un mod de viață, căci IISUS a coborât în lume tocmai ca să ne schimbe modul de a trăi, nu să aducă fericirea în acest veac, ci mântuirea, iar beatitudinea vieții în veacul ce va să vină. Și unde se pot aplica mai bine  poruncile divine, dacă nu în spitale, unde omenia și iubirea creștină alină durerile și ușurează nașterea spre alt veac?

           Sugestivă este poezia ,,În lift”, care transformă un motiv banal, ce ține de cotidianul spitalicesc într-un model de empatie creștină:

       „Ne-am întâlnit în lift, eu spre parter mergând,

       Spitalul este mare, pe mulți i-auzi oftând,

       Mergeam spre casă, la ziua lungă meditând,

       Doi brancardieri un mort spre morgă   transportând.

      

       Iar brancardierii, indiferenți, vorbeau despre   ceva.

       Eu mă gândeam la mort, curioasă, cin=era?

       Priveam spre targă și-mi venea să-i spun

       ”Adio, omule, să-ți fie drumul bun!”

 

       Ce viaț-avut-a oare? mă întrebai eu trist.

       La toți ne vine rândul în viața de turiști...

      …............................................................

       Memento mori. Să-ți fie drumul lin

       Spre Paradisul cristalin.”

        Așa cum arată una din prefațatoarele volumului, prof. Monica Halaszi (colegă din perioada didactică a Simonei), toate cele trei volume sunt  un ,,manual liric, o declarație de dragoste” necontenită, față de Creatorul a toate și față de oameni. De aici și frcvența îndemnurilor și a consilierii pentru cititor, de la o entitate umană ce a cunoscut toate cele ce sunt sortite omului într-o viață:

       „Iar dacă azi te vezi mai slab,

       Batjocorit de-un Eliab,

       Când lupți cu Goliat al tău,

       Încrede-te în Dumnezeu.”

                                  (David)

       Numeroase sunt îndemnurile de a avea încredere deplină în puterea lui Dumnezeu, în infinita lui milostivire față de făpturile lui:

       „Nu-i nimic la întâmplare,/ Nu ești tu al nimănui,/ Nici un fir de păr nu-ți cade fără știrea Domnului./ De va fi să-nduri tristețe, cerul negru de va fi,/ După norul care trece, soarele va străluci./ Tu, în ceasul încercării/ Nicicând să nu te-ndoiești,/ Căci veghează lângă tine/ Mâna Tatălui ceresc.

      

       Aceeași sempiternă empatie o arată față de orice muritor ori pentru genul din care face parte, pururi căutând să consoleze, să îmbărbăteze, așa cum vedem în ,,Femeia”:

 

       „De secole îți plângi păcatul

       Și lacrmile-ți curg șiroaie,

       Te-a pus să mănânci Necuratul

       Blestem adus-ai pentru toate.         

       ….............................................

       Ce-a fost a fost, este istorie

       Femeie, ascultă=mă tu, bine:

       HRISTOS, Divinul, Cel din glorie,

       Pe lemn murit-a pentru tine.

       .................................................

       Femeia e un vas mai slab

       Ce tare se luptă întruna,

       Dar ruga și  plânsul firav,

       De Domnu-i știut totdeauna.”

             Autoarea din State abordează cu un stil familial o panoplie de categorii morale: goana după bunăstare, invidia, iertarea, tăcerea, ispitele, perisabilitatea ființei, fragilitatea umană, trecerea anilor, acel antic ,,fugit ireparabile tempus”,  pe care le condensează în sentințe, maxime de mare frumusețe, utile comportamentului cotidian:

       „Cei slabi nu iartă, fiindcă nu sunt vrednici,

       Iertarea-i calitate a celor ce-s puternici.”   

 (Despre iertare)

       „Mai bine taci, decât să fii ecou.”

                                                      (Despre tăcere)

       Autoarea nu ezită a cita din marii cugetători ai lumii, pe care îi versifică:

       „Așa cum vă purtați cu-aproapele-ntre voi,

       Așa se va purta și Dumnezeu cu noi.”

                                          (Sf. Ioan Gură de Aur)

       „De te împaci cu Dumnezeu în viața ta,

       Ș cei din jurul tău cu tin-s-or împăca.”

                                         (Sf. Serafim de Sarov)

       Simona Lucescu reușește să aibă un ton colocvial cu cititorul:

             ,,IISUs se roagă și-acum pentru noi,

       El este cu noi până-n ziua de-apoi.

       De șapte ori dacă cel sfânt va cădea,

       De  șapte ori el se va și ridica.

       Nu-ți plânge de milă, ostașe, fii treaz,

       Cu-armura ta luptă-te ca un viteaz.

       Un val cheamă alt val, așa e pe mare,

       Îndrăznește să strigi: Dumnezeu este tare.”

                                                      (Simon Petru)

 Doamna Simona Luescu nu ezită a persifla și a respinge: miturile societății de consum:

             „Nu mă iubi de sfântul Valentin,

       Eu nu-l cunosc; nici el pe mine.

       Iubește-mă, c-am fost mereu cu tine,

       Că împreun-am împletit al nost-destin.

       …...........................................................

       Să nu iubești doar la ocazii speciale,

       În fiecare zi, femeia s-o cinstești,

       Renunță  la ipocrizia standardelor sociale...”

                                               (Sf. Valentin)

       Nu mai puțin  e vituperată ipocrizia ,,fericirii artificiale americane”:

             „Măi tată! Ăștia de la companie,

       Mă vor zâmbind, necazu-mi să nu-l știe.

       Ei spun că dacă omul are zâmbet pe față

       Necazuri dispărea-vor ca prin ceață.

       …..........................................................

       Limba de lemn din fostul comunism,

       E numai zâmbet în capitalism.

       ...Decât așa, mai bine în Balcani, acasă,.

       De nu zâmbesc, în plata mea mă lasă.”

                                               (Zâmbește!)

       Dincolo de cuvinte, cu galaxiile de gânduri ce le poartă, intuim în domna Simona Lucescu  o ființă nobilă în caracter, iar această noblețe are baze ca neclintirea munților în Dumnezeu, de unde a învățat toate: dragostea de patrie, de semeni, de părinți, de frumos, dreptate, omenie:

       „Mă bucur, mamă, că ne-am mai văzut,

       În tulburi vremuri, cum n-am mai cunoscut.

       Te las în mâna Domnului, care veghează,

       Copiii lui de pretutindeni El binecuvintează.”

                           (Trec ani, trec anotimpurile toate)

Autoarea știe să nu fie monocordă. Note din cotidian le distilează în imagimi  cu o notă comică:

       ”Am o șefă proastă tare;

       Meserie? Habar n-are.

       Vrea să schimbe ce nu știe,

       Zicând că-i filosofie.

       La alte opini-i oarbă,

       Nu vede mortul pe targă...”                          

 

       Să-i faci bani din piatră seacâ 

       Și gura să nu-i mai tacă.”

                                        (Șefa)

       Perioada întunecată a pandemiei, cea care a răpit multe din persoanele apropiate fiecăruia, a produs nu doar o oboseală amestecată cu placiditate, ci și o atitudine persiflativă,  așa cum întâlnim în poezia ,,În plata lui de virus  Covid 19” a Simonei. Semnalabilă expresia sintagmatică populară „a lăsa în în plata lui” o situație sau o persoană și exprimând mefiența:

        „Nu ieșiți afară,/ Căci virușii-n jur zboară;/ Nu vă mai pupați,/ Că îl contactați./ În public nu mergeți,/ Cum de nu-nțelegeți?/ Nu-i epidemie,/ Este pan-demie,/ Pe mâini vă spălați,/ Nu mai amânați.../Apără-ne, Doamne,/ De viruși, de moarte,/ Ți-e puterea mare,/ N-are-asemănare-/ N cer și pe pământ,/  Tu ești Sfânt, Sfânt, Sfânt.”

       Există și alte exemple  care  colorează spațiul liric cu o tonalitate veselă, Simona însăși mărturisind că ea totdeauna a fost ,,în copilărie/ Fetiță hazlie.”

       Autoarea din Statele Unite reușește un proces de metaforizare pe o linie ascendentă, de la primul volum, spre cel de al treilea. Înseși titlurile volumelor sunt metafore: „Aripi de vers”, „Petale de cuvinte”, „Clepsidra vieții”. Reușește să se exprime metaforic într-un grad înalt, ceea ce este o calitate mare: ,, Am aprins lumina în întunericul din mine/ Am scotocit sertarele ascunse ale vieții.”(Lumina);

„Orice creștin este străin și călător în lume/.../Spre-un Canaan ceresc mai sus de nori.”(Străin și călător.” Sau: ,,Ninge peste spitalul lumii” etc.

       Adunând plusurile stihuitoarei de dincolo de ocean, le vom enumera:  interpretarea textelor biblice, capacitatea de metaforizare a ambientalului și sentimentelor, rimele (congruența sonoră a silabelor finale), registrele  exprimării- de la cel de gravitate și solemnitate la cel ludic sau ilar, după temă, capacitatea de a emoționa (criteriu sigur al artei). Este mult, foarte mult. Materialul cu care lucrează poetic este rezultatul unei munci de o viață și ne vorbește despre frumusețea sufletului creștin ca unica bază a unei vieți frumoase. Fericire fără Dumnezeu, încă nu s-a inventat.

       Problema cea mare este însă alta. Deși atât eu, cât și domnia sa am terminat o Facultate de Filologie, nimeni nu ne-a învățat cum se crează o poezie. Am studiat poeți celebri sau mai puțin, dar nimeni nu s-a preocupat de cerințele unei creații literare, astfel că se scrie poezie cum  poate fiecare. Poezia nu este doar ,,arta” de a face cuvintele ultime să rimeze sau cum spune Mihai Eminescu -„înșirând cuvinte goale,/ Ce din coadă au să sune”: distihuri, catrene, plus  capacitatea de a făuri imagini artistice (ceea ce se face și în proză) Preocuparea unică, pentru rime, ne determină frecvent, să facem proză în versuri.

       Poezia este, primordial, un Dans al cuvintelor. E vorba așadar de ritmică. Poezia este o oglindă a ritmurilor vieții.  Dacă facem pași greșiți, în dans, se spune că încă nu știm dansa. Inima însăși are ritmul ei riguros. Orice extrasistolă, tahi sau bradicardie a inimii ne alarmează și mergem grăbiți la doctor pentru a reveni la ritmul uniform și normal. Succesiunea orelor, clipelor, dimineților și apusurilor de soare au o ritmică perfectă și o abatere de la această curgere, ar pune în alarmare oamenii de știință și planeta întreagă.

       Fără ritm nu există frumusețe poetică, nu există poezie. Putem avea rime finale, interioare, multiple, dar aceasta este încă proză.

       Pentru a stăpâni problema ritmurilor, e necesar să cunoaștem accentuarea cuvintelor. Pronunțând lung cuvintele, vom vedea unde cade accentul.  Vom descoperi astfel iambii, troheii, dactilul, etc., etc. Și, la fel ca în arta picturii, la o creație ne mai întoarcem, o mai șlefuim, ne chinuim să aflăm ,,Cuvântul ce exprimă adevărul”. Acest efort îl va simți și cititorul prin creșterea nivelului artei noastre.

       Am spus de muulte ori, că noi, scriitorii, care prin operele noastre clădim sau distrugem credința și frumusețea lumii, ne vom prezenta obligatoriu, cu ele în mână la Judecata ce ne așteaptă de îndată, dincolo de zările  acestei lumi tulburate.

            „Ați văzut voi -zicea părintele Ilie Cleopa către sciitori- să spună Domnul IISUS Vai vouă cărturarilor? Nu! Vai vouă bețivilor? Nu! Dar ...,,Vai vouă cărturaarilor ...”

       Din acest punct de vedere, doamna Simona Lucescu poate -zic eu- să le prezinte, dar mai trebuie lucrat la șlefuirea vocabulelor și altele...

       Utima cerință indispensabilă și minimală este folosirea inversiunii de la topica normală a cuvintelor Limbii (oricare limbă). Despre toate acestea vom vorbi  însă într-un articol aparte.

       Dincolo de orice, volumele doamnei Simona b Lucescu sunt frumoase prin imaginile artistice realizate, prin conținutul lor, care dezvăluie frumusețea înaltă, cerească, a sufletului creștin și pentru care o felicităm cu căldură.

      Îi urăm noi succese literare viitoare.