Alexandru Câţcăuan, cel mai longeviv manager cultural: Ar fi bine ca autorităţile să răscumpere fosta sală a Casei de Cultură a Sindicatelor. Festivalurile Coşbuc, Rebreanu şi Mărul de aur trebuie continuate

 

Rep.: - În acest an, directorul Alexandru Câţcăuan sărbătoreşte 66 ani de viaţă şi 33 de ani de când lucrează la Casa de Cultură a Sindicatelor. Iată cum ne calculăm în cifre viaţa, dar, dincolo de aceste cifre, pe dumneavoastră lumea vă asimilează cu Casa de Cultură a Sindicatelor. Sunteţi cel mai longeviv director cultural, cred că nu doar din Bistriţa, ci din întreaga ţară.

         Alexandru Câţcăuan: - Sigur că această stare de timp te împinge la melancolie şi meditare. Dintre colegii mei din ţară am rămas cel mai în vârstă, cu toţii s-au pierdut în timp. Sigur, mă sperie aceste cifre – 66 şi 33. În anul 1986, nu aş fi crezut că voi aduna atât de mulţi ani. Dar, fără să-ţi dai seama, an de an, se adună aceste cifre. Sigur că mulţumire este, dacă ai reuşit să faci ceva. În 1986 eram foarte tânăr, eram entuziast, încercam să revoluţionez Sindicatele, şi chiar am şi făcut asta. Am intrat cu un curent nou, am fost sprijinit de fostul preşedinte Augustin Mateuţ, care a avut mare încredere în mine. El avea ceva împotriva celor vârstnici, pentru că spunea că „nu-i poate mişca”. Am început ca organizator de grupă sindicală, am început să schimb lucrurile, am adus oameni cu înaltă calificare, pentru că eu am învăţat aceste lucruri de la Tineret, unde aveam Cenaclul Flacăra, aveam Serbările Scânteii Tineretului, aveam un potenţial cultural cu care atrăgeam publicul. Tot timpul mă gândeam ca tot ce fac să fie pentru cei mulţi, adică să facem o educaţie a tineretului, în primul rând, a populaţiei. Am organizat diverse cursuri, cu diferite specializări, fac învăţământ de toate nivelurile, chiar până la nivel superior, chiar şi masterate. Totul se poate face cu mult tact şi cu seriozitate.

         Rep.: - Care era puterea Sindicatelor în 1986 şi care este acum? Mai avem atât de mulţi muncitori ca atunci?

         Alexandru Câţcăuan: - Acum vorbim de două lucruri total diferite. Nici nu se poate face comparaţie. Mai făceam câte o glumă la acea vreme, când venea vorba de şomaj şi spuneam că şomajul este o chestiune specifică capitalismului. Iată că am ajuns să-l trăim. Fiind organizator de grupă sindicală, mai făceam glume atunci, dar astăzi lucrurile sunt total diferite. În 1989, când s-a făcut marea ruptură şi am pornit pe un alt drum, trebuia să ne asumăm nişte lucruri care, din păcate, au fost asumate doar în parte. Mare parte din lucruri au cam luat-o razna, n-am mai stăpânit „corabia”.Nu pot spune că nu sunt mulţumit de faza la care am ajuns. Sigur, dacă privim nişte imagini din urmă cu 30 de ani, este o diferenţă totală. România a înaintat, a devenit altceva. Acum, oriunde te duci în Europa, lucrurile sunt cam la fel, sigur, există o diferenţă de nivel de trai. Dacă te raportezi, de exemplu, la Anglia, care a fugit din Uniunea Europeană, şi pui salariul minim al lor cu al nostru, sigur că sunt diferenţe foarte mari. Dar şi România ţine pasul aproape, chiar dacă suntem în coada companiei, dar nu avem încotro, trebuie să ţinem pasul, chiar şi din punct de vedere cultural. Eu am tras toate aceste lucruri economice pentru latura cultural-educaţională, pentru a forma oamenii, în condiţiile date, chiar dacă se spune că învăţământul e la pământ. Aşa o fi, dar nu trebuie să lăsăm garda jos.

         Rep.: - Ne bucurăm că mai avem o Casă de Cultură a Sindicatelor la Bistriţa, unde nu sunt baruri, de exemplu, ca în alte părţi. Aici avem o latură educativă, o şcoală postliceală,  facultate...

         Alexandru Câţcăuan: - Am avut şi eu în acea perioadă, imediat după 90, am avut un lider sindical care şi-au bătut joc de acest întreg spaţiu patrimonial. Bistriţa merita o sală de spectacole cu 900 de locuri, dar iată că, nu are. Ne chinuim cu săli de 300-400 de locuri.

         Rep.: - Se spune că erau venite inclusiv scaunele şi acea scenă rotativă.

         Alexandru Câţcăuan: - Toate piesele, tot mobilierul era sosit, trebuia doar asamblat şi montat. Inclusiv scena, care era egală cu cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. Tipul de scaune ales era după modelul Teatrului Naţional din Bucureşti, comanda fiind făcută la fabrica de mobilă din Vâlcea. Am ales acest model de scaune. Eu m-am ocupat. Din cauza asta mă doare sufletul şi sunt atât de legat, nu am putut pleca de la Sindicate, deşi într-o vreme puteam pleca chiar în politică, dar când am văzut cât de necurată este politica m-am abţinut. Aici, dacă pot zidi două cărămizi o să rămână după mine ceva, pe când în politică nu se vede nimic după tine. Asta a fost raţiunea.

         Rep.: - Dacă aţi fi fost deputat sau senator ce aţi fi făcut pentru cultură?

         Alexandru Câţcăuan: - Nu poţi rezolva nimic. Am discutat cu politicieni care au fost, s-au retras când au văzut că nu pot face nimic, au venit şi construiesc în judeţ. De exemplu, preşedintele Consiliului Judeţean, care a renunţat la Parlament. Chiar el a spus că acolo nu poţi zidi, Parlamentul produce doar legi. El s-a întors acasă şi, iată, că faptele lui se văd în judeţ. Infrastructura judeţului nu a arătat niciodată aşa. N-aş fi visat niciodată să trec din Târlişua, locul unde m-am născut, peste Dealul Şpanului, pe asfalt. În copilărie era un drum pietruit, vai de mama lui, dar acum poţi trece în Maramureş pe un drum asfaltat. Nici nu realizezi când ai trecut graniţa celor două judeţe.

         Rep.: - Grigore Leşe spunea că acolo drumul seamănă cu cele din Elveţia...

         Alexandru Câţcăuan: - Da, el este din Lăpuş. Târlişua avea relaţii foarte strânse cu Lăpuşul, până şiinfluenţele folclorice şi portul sunt foarte asemănătoare. Nu am visat vreodată, dar, iată că, a venit vremea. Pe vremea comunismului, s-au chinuit şi au adus asfaltul doar până la Spermezeu. Târlişua era uitată de lume, i se spunea „Valea Plângerii”. În anul 1985, cu ocazia unui eveniment Rebreanu, s-a asfaltat centrul comunei. Mihai Marina, fiind primul secretar, trebuia să primească toată elita Uniunii Scriitorilor, pe D. R. Popescu – preşedintele Uniunii Scriitorilor,  Suzana Gâdea – ministrul Culturii, ştiu pentru că am fost implicat în acele manifestări. Au asfaltat doar un km în centrul comunei, nu au putut face 10 km până la Spermezeu. Dar, nu ştiu cum, acest preşedinte a asfaltat tot judeţul. Felicitări, cinste lui.

         Rep.: - Un punct al suferinţei noastre este acea sală de cultură care nu s-a mai realizat...

         Alexandru Câţcăuan: - Da, cu un gol în suflet, am ajuns la faza de pensionare şi nu am putut face ca acea casă de cultură să fie un centru cultural al judeţului. Aşa a fost gândită. Eu nu o puteam administra singur, nu o puteau întreţinere Sindicatele, pentru că am văzut involuţia sindicatelor în timp, închiderea fabricilor, reducerea membrilor de sindicat, reducerea cotizaţiilor, lipsa banilor, iar fără bani nu faci nimic. Dar s-a găsit un deştept cu deviza „să privatizăm, să sprijinim privatizarea”. Dar ce să privatizăm, nu eram în stare să găsim alte soluţii... Mai era foarte puţin de făcut, mai aveam de montat doar scaunele şi mobilierul, ca să avem o sală de spectacole. Trebuia să ţinem la acest lucru ca la ochii din cap. Dar, din păcate, n-am reuşit. M-am luptat cu acea „fiară”, pentru că nu pot să-l numesc om, venea în Consiliul de Administraţie, luptam toţi restul cu el, dar era numai cum vroia el. Până la urmă a vândut totul, bucată cu bucată, în cele din urmă s-a ales praful.

         Rep.: - La fel cum s-a făcut cu foarte multe spaţii din judeţ, iar astăzi trăiesc doar din chirii.

         Alexandru Câţcăuan: - Dar din păcate nu s-a mulţumit să vândă doar acolo, a venit şi mi-a încurcat proprietatea şi dincoace. M-am judecat şapte ani ca să-i scot pe cei care au cumpărat acolo. De zece ani încerc să limpezesc proprietatea pentru a putea accesa fonduri pentru a reabilita clădirea, care nu arată foarte bine. Este foarte greu. Şi statutul nostru, al sindicatelor, este încâlcit... De zece ani limpezesc şi pregătesc o linie ca să putem accesa o sursă de finanţare.

         Rep: - În fiecare an proiectul este oprit pentru că lucrurile nu sunt clare.

         Alexandru Câţcăuan: - Dar şi ghidurile pentru finanţarea proiectelor europene sunt foarte ombilicate la noi. Tragem speranţa că în acest vom reuşit. Nu plec în pensie până când nu rezolv problema. Vreau s-o văd aranjată, pusă la punct şi atunci plec liniştit. Acesta este principalul meu obiectiv. Sigur, al doilea obiectiv este realizarea activităţilor, nu renunţ la ele. Există un ansamblu care are 50 de ani de activitate, un cenaclu care are 49 de ani de activitate. Nu poţi renunţa la nişte lucruri de care te-ai legat sufleteşte.

         Rep.: - În acest an aniversăm 50 de ani ai Ansamblului „Codrişorul” şi tot în acest an v-aţi propus să scoateţi o „istorie” a Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa.  Ce reprezintă Ansamblul „Codrişorul” pentru tradiţiile din acest colţ de ţară?

         Alexandru Câţcăuan: - Pentru judeţul Bistriţa-Năsăud, este a doua emblemă folclorică după „Cununa de pe Someş”. „Cununa de pe Someş” a fost primul ansamblu înfiinţat în 1968,  iar în 1969, s-a înfiinţat Ansamblul „Codrişorul”. Eu am păstrat această emblemă când am venit la Sindicate, am preluat-o, chiar am contribuit la dezvoltarea acestei embleme, la aşezarea ei pe harta Europei, cât am putut am extins colaborările cu ţările vecine, cu ţările europene, în ţară am participat la foarte multe festivaluri, la multe schimburi culturale, pentru că vin dintr-o zonă folclorică foarte puternică, de pe Valea Ţibleşului. Aici am înfiinţat primul festival al jocului tradiţional, în Şendroaia, în satul meu natal. De asemenea, am organizat Zilele „Fiii satului”, la care am ajuns la ediţia a VII-a, când am organizat şi un festival. Aceste tradiţii sunt actul nostru de identitate. Generaţiile care vin după noi nu ştiu ce act de identitate vor avea, dar eu, cel puţin la această vârstă, consider că am o identitate legată de tradiţie, de zonă, de rădăcini.

         Rep.: - Sper ca tradiţia să nu se schimbe odată cu generaţia noastră, pentru că am văzut că foarte mulţi dintre colegii artişti cântă alte ritmuri, de exemplu orientale, în ceea ce priveşte folclorul şi ar fi păcat ca după sute de ani să schimbăm ritmurile.

         Alexandru Câţcăuan: - Eu am crescut la Timişoara, în Banat, am stat mulţi ani acolo, şi am fost martor la poluarea folclorului nostru când au apărut manelele, cu influenţa sârbească, care au tulburat o vreme, dar, iată că, oamenii şi-au revenit şi se întorc la folclorul nostru. Aceste infuzii care influenţeazătradiţia nu au putere dacă rădăcina e sănătoasă.

         Rep.: - În 10 februarie, de la ora 11.00, la Centrul Cultural Dacia va avea loc preselecţia pentru „Vedeta populară”, concursul de la TVR, şi mi-am propus să merg acolo, iar dacă văd colegi artişti care cântă manele şi vin cu opinci le spun acolo că, trebuie să-ţi alegi drumul: ori pe o parte, ori pe alta. E foarte bine că fac bani, cântă şi distrează publicul. Trebuie să recunoaştem că avem şimaneliştiadevăraţi care cântă şi au voce. Aceia sunt maneliştiadevăraţi, dar când eşti o „struţo-cămilă” şi nu şti nici tu ce cânţi, atunci trebuie să alegi: ori tradiţia, ori să faci bani. Ca în orice domeniu, în viaţă trebuie să-ţi alegi un drum. În luna mai aţi trecut în calendarul evenimentelor aniversarea de 50 ani a Ansamblului „Codrişor”, al doilea ansamblu al judeţului, care care a adus „Colierul de Aur” din Dijon, Franţa. A fost un moment în care a depăşit „Cununa”.

         Alexandru Câţcăuan: - Oricum, la vremea aceea băteam „Cununa”, pentru că noi aveam şi orchestra profesionistă Bistriţa, un câştig foarte mare. Spectacolele noastre se făceau cu profesionişti, aveam cea mai tare orchestră din judeţ. Cu ei am câştigat în Franţa. Atunci nu eram director. Eu am venit după un an de la marea victorie de la Dijon. Director era profesorul Dorel Cosma, cinste lui. A avut un coregraf foarte bun. Şi el iubeşte folclorul şi acest lucru se vede în municipiu. Sunt câteva festivaluri remarcabile, cum ar fi „Nunta Zamfirei” „Mărul de Aur”, Festivalul Coşbuc, Rebreanu, pe la Sinagogă, Ţărmureţine steagul sus cu muzica cultă, deci, iată că, în Bistriţa lucrurile se completează. Legat de „Codrişorul”, pot spune că a fost o formaţie de elită, dar tot timpul eram la concurenţă cu Botoş. Danciu voia să aducă tot timpul ceva nou, un dans nou. Am făcut Oltenia, am făcut Banat, Moldova, aveam 6-8 suite de dansuri. Astăzi, sunt cam subţiri suitele.

         Rep.: - Din păcate, suitele sunt uniforme peste tot în judeţ.

         Alexandru Câţcăuan: - Pe atunci se făcea cercetare, tot timpul se aducea ceva nou, de la costume – îmi amintesc că eu am comandat toate costumele pentru dansurile din Banat -Oltenia.

         Rep.: - Mai demult, fiecare ansamblu avea coregraful lui. Acum în tot judeţul sunt 2-3 coregrafi, şi atunci, cumva, dansurile sunt uniforme, pentru că nu învaţăşi din zona Ţibleşului, şi din zona Rodnei, dacă poţi să faci acelaşi dans de Someş general.

         Alexandru Câţcăuan: - Atunci autenticul era adus şi prelucrat în scenă. Acum, te miri, de exemplu când am fost anul trecut la Şendroaia, când am văzut acel joc frumos, acele costume extraordinar de frumoase, originale, scoase din ladă, la unele chiar se vedeau dungile după cum erau împăturite în ladă, dar aceste lucruri, acum 30 de ani, erau în scenă. Veneau grupuri folclorice din anumite localităţi de pe Câmpie, de pe Valea Someşului, de pe Valea Ţibleşului. Mai era şi acea competiţie care se numea „Cântarea României”, care nu ştiu cât rău a făcut, acum, din câte-mi dau seama, a făcut mult bine pentru că a antrenat oamenii satului să nu-şi uite costumele. Acum, acest capitalism sălbatic ne îndeamnă să urmărim doar profitul, cât câştigăm.

         Rep: - Am fost la Leşuşi pot spune că mai există oameni care cunosc tradiţiile, dar dacă nu-i căutăm ne facem repertoriul cu compozitorii şi textierii noi. Poate că ar fi cazul ca tinerii să meargă şi să cerceteze mai mult.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, ar trebui să ne facem mai mult timp şi să nu mai fi atât de grăbiţi, să nu facem lucrurile în grabă, să le gândim, să le aşezăm în pagină şi pe urmă să le aşezi în scenă şi să vii în faţa publicului. Nu este foarte greu, dar îţi trebuie experienţă, ai nevoie de cunoaştere, sunt mai multe elemente care formează acest fapt de a aduce în scenă şi de a selecta ceea ce trebuie şi cum trebuie.

         Rep.: - Mi-aş dori să se întoarcă vremurile când se mergea în cercetare, când Dimitrie Gusti, împreună cu echipa lui cerceta satele. Din păcate, astăzi mai sunt foarte puţini care fac acest lucru, foarte puţini dintre noi mai au răbdare să stea de vorbă cu oamenii, pentru că, atunci când mergi la cineva prima dată îţipovesteşte întâmplările zilnice, politica,  ceea ce văd ei la televizor şi abia apoi, încet-încet, se deschid în faţa ta.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, lucrurile nu sunt simple, trebuie să ştii să extragi ceea ce este esenţialşi important din viaţa satului. Viaţa satului s-a schimbat enorm de mult. Astăzi satul nu mai este satul copilăriei mele, acum 66 de ani, 50 de ani, satul era altfel. Din păcate sunt nişte lucruri pe care nu le putem opri.

         Rep.: - Normal, dar să ne păstrăm şi noi tradiţiile, măcar la aceste evenimente ale satului. Să mai mergem de sărbători, la biserică, în costume populare, să facem sărbătorile, aşa cum aţi început la Şendroaia, cu jocul satului. Şi la Şebiş s-a organizat ceva frumos, şi-l felicit pe Adrian Paşcu. Cred că acolo unde oamenii n-au prins colectivul parcă au acest simţ al proprietăţii mai puternic faţă de alţii, şi-au păstrat tradiţiile mai bine.

         Alexandru Câţcăuan: - Ca şi în zona Târlişua, care nu era colectivizată la acea vreme. Îmi amintesc, copil fiind, că se mergea cu propaganda, se făcea întovărăşirea, veneau să-i lămurească pe ţărani. Aceste şedinţe se făceau la şcoală, cu sătenii. Le spuneau că trebuie să se întovărăşească, să facă o cooperativă, dar acolo ţăranii nu au vrut. Sigur, nici terenul nu avea o calitate deosebită, erau mai mult dealuri, fâneţe, principala preocupare era creşterea animalelor, nu cultura cerealelor.

         Rep.: - Azi mulţişi-ar dori să existe un fel de cooperativă unde să-şi dea terenurile, pentru că copiii lor au plecat în străinătate şi nu au cu cine lucra. Nu mai găseşti pe nimeni, nici gratuit, să ia şi să cosească iarba. Acum oamenii ar vrea să fie un fel de asociere.

         Alexandru Câţcăuan: - Cunosc situaţia, la Dobric avem nişte terenuri, dar nu le vrea nimeni, nici măcar pentru cosit. Acum avem terenuri, dar sunt pustii.

         Rep.: - Să revenim la programul de pregătire. Pregătirea Ansamblului „Codrişorul”, marţişi joi, de la ora 16-20, coregraf  Alexandru Adrian Paşcu, cenaclul literar „George Coşbuc”, în ultima zi de joi din lună, între orele 18-20, preşedinte Olimpiu Nuşfelean, vicepreşedinte Marcel Seserman, secretar executiv Alexandru Câţcăuan; cursuri de calificare, şcoala postliceală, universitatea, iar acum mai vin şi copiii de la Şcoala de Muzică.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, de doi ani, pentru că sunt în reparaţii şi avem o înţelegere cu Inspectoratul Şcolarşi cu conducerea şcolii. Am găsit o soluţie să salvăm cinci catedre a unor profesori, pentru că dimineaţa e cam liber, pentru că Şcoala Postliceală începe cursurile la prânz, Universitatea are cursuri doar vineri, sâmbătă şi duminică, aşa că, în perioada în care am găsit spaţiu, am întins o mână, fără pretenţii financiare, fără nimic, să ajutăm, pentru că este un liceu de profil, un liceu de muzică unde se formează instrumentişti, soliştii vocali. Am socotit că vin în completarea şi sprijinul acestei idei de instituţie muzicală.

         Rep.: - Domnule Câţcăuan, ce lipseşteBistriţei în agenda culturală? Domnul Ţărmure spunea că este nevoie de o sală nou, construită de la zero, special destinată unui teatru. Ce părere aveţi? De ce avem nevoie?

         Alexandru Câţcăuan: - Eu le-aş spune autorităţilor să insiste, pentru că fosta sală a Casei de Cultură a Sindicatelor nu va putea fi niciodată altceva. Ar trebui să răscumpere acel spaţiuşi să-l facă, pentru că acel spaţiu a fost gândit şi pentru teatru. În acea sală s-au făcut nişteconstrucţii, nu ştiu, legale sau ilegale, nu mă interesează, pentru că, sigur, cel care a cumpărat-o trebuie să-i găsească o destinaţie din care să scoată bani, dar la această oră este singurul spaţiu care ar salva şi acel spaţiu care este Piaţa Eminescu. În proiectul făcut de arhitecţii din acea vreme era prevăzut un teatru de vară în dreapta, în faţă era o parcare în trepte, era o piaţă cu parcare subterană. Cota zero la acea sală se află la 4-5m. Cei care veneau la spectacole urmau să parcheze acolo, urcau şi intrau la spectacol. Era o sală cu aproape 900 de locuri, făcută în genul Teatrului Naţional, inclusiv dimensiunea scenei era ca cea de la Teatrul Naţional, dar, din păcate, a luat o altă destinaţie. Să construieşti o sală nouă este foarte greu. Ar trebui răscumpărat acel spaţiuşi pus în valoare. Cel care o deţine nu-i poate da nicio destinaţie. El improvizează acolo niştespaţii comerciale de închiriat... Eu aşa văd salvarea municipiului Bistriţa, cu o sală cum trebuie şi cu un teatru de vară. Treptele acelea sunt un dezastru acolo. Viitoarea administraţie care va veni la municipiu, noul primar, trebuie să ia în calcul această variantă. Nu poate cere un preţ imposibil, pentru că imobilele în România au un anumit preţ pe metrul pătrat. Răscumperi acel teren şi pui în valoare acel spaţiuşi acea piaţă, care acum este cenuşie din cauza acestei clădiri care este neterminată. Eu acolo aş fi văzut un centru cultural al judeţului,  toate instituţiile culturale ale judeţului să fie acolo. În 1995,  când a pus mâna pe clădire, prin mijloace oneroase, acel individ, i-am şi prevăzut sfârşitul. Acel om nu avea intenţii culturale. Nu-l interesa cultura judeţului, vroia doar să ajungă în administraţiajudeţului.

         Rep.: - Este nevoie de încă o sală de spectacole?

         Alexandru Câţcăuan: - Este, ca de oxigen. La această oră nu-l poţi aduce pe Tudor Gheorghe, nu poţi aduce un spectacol pentru o mie de spectatori pentru că nu există sală.

         Rep.: - Radu Afrim a spus că nu are o scenă la Bistriţa pentru teatru.

         Alexandru Câţcăuan: - Nu este. Nici Casa Municipală de Cultură nu a fost o sală de teatru. Sala Palatului Culturii a fost o sală, ca şi cea de la Sindicate, care a fost cazinou militar, cu o scenă mică de spectacole, în care se organizau baluri. Avem artişti care nu cântă pe stadioane în aer liber, dar şi stadionul nostru cade imediat. Eu cred în această soluţie. Dacă se găsesc bani pentru o investiţie nouă, de nivelul acelei săli, da, dar la această oră este foarte greu şi să găseşti locul potrivit. Acolo este un loc extraordinar, în centrul oraşului, există spaţiu, iar acea piaţă poate fi reamenajată în forma vechiului proiect. Oricum s-au înmulţitmaşinileşi este nevoie de parcări. Ar fi o soluţie.

         Rep: - Încercaţi, din nou, să depuneţi proiectul pentru reabilitarea Casei de Cultură a Sindicatelor?

         Alexandru Câţcăuan: - Căutăm surse, nu ne lăsăm.

         Rep.: - Ştiu că vă luptaţi de ani de zile pentru acest proiect.

         Alexandru Câţcăuan: - De zece ani lupt, de zece ani caut surse, sprijin. Primăria este un sprijin ferm. Actualul primar a fost tot timpul lângă mine, sprijină ideea, trebuie să găsim o soluţieşi s-o „scoatem la mal”, să-i mai lungim viaţa măcar cu 50 de ani.

         Rep.: - Este una dintre cele mai frumoase clădiri din Bistriţa.

         Alexandru Câţcăuan: - De asta mă şi lupt.

         Rep.: - „Mărul de Aur” se mai găseşte în grădină?...

         Alexandru Câţcăuan: - Da, nu l-a furat nimeni. A devenit deja o tradiţie, o emblemă a judeţului. Ediţia de anul trecut s-a extins deja pe cinci continente, au fost 62 de caricaturişti de pe cinci continente. Secţiunea de satiră grafică a depăşit deja graniţele, a spart tot şi s-a extins în toată lumea. Şi acum primesc lucrări, regulamentul este trimis în toată lumea. Primesc lucrări pentru cele două teme – portret şi desen umoristic -, Ionel Teodoreanu este la portret şi Bachus la caricatură. Regulamentul este pus, organizez în fiecare an programul minimal, îl tipăresc, îl difuzez, îl pun şi pe net, să ajungă în zona celor interesaţi, atât la poezie, cât şi la proză, toate cele trei festivaluri sunt pregătite. Etapele vor veni mai târziu, după ce se aprobă bugetele, vin ghidurile, te apuci de lucru. Nu este foarte simplu, nimeni nu-ţi dă banii înainte. Deocamdată avem ideea, iniţiativa. Nu renunţăm la lucrurile care ridică valoarea judeţuluişi sunt emblematice.

         Rep.: - Avem trei festivaluri de renume care deja au un ecou pozitiv peste tot şi care sunt dorite, şi mă refer la cele două de literatură, cu participarea unor mari scriitori, şi „Mărul de Aur”, la care au venit toţiartiştii buni de-a lungul timpului.

         Alexandru Câţcăuan: - Nu poţirenunţa la Coşbucşi la Liviu Rebreanu niciodată. Sunt festivaluri care, indiferent cine va veni după mine, va trebui să găsească o formă să le ducă mai departe. Nici la „Mărul de Aur” nu poţirenunţa, a devenit o emblemă a judeţului.

         Rep.: - Faceţi parte dintr-o generaţie care încet-încet se schimbă. Ce credeţi că vine după dumneavoastră? Ce vor face? Credeţi că o să vă doară dacă în Casa de Cultură a Sindicatelor vor fi baruri, dacă se va înstrăina, se va vinde?

         Alexandru Câţcăuan: - Pentru baruri, nu cred că au şanse, eventual pentru o transformare totală. Eu sper ca această micuţăinstituţie să rămână în intimitatea ei şi să facă aceste lucruri pentru că nu poţi face altceva. Experienţa mea de atâţia ani în fruntea acestei instituţii m-a obligat să găsesc soluţiile cele mai eficiente pentru a-i da o destinaţie serioasă şi a o ţine în picioare. Pentru că nu este uşor să te autofinanţezi. Toată lumea crede că ai buget. Eu îmi fac bani, îmi iau salariu. Nu fac bani...

         Rep.: - La celelalte instituţii culturale, primăria sau Consiliul Judeţeanîţi aprobă bugetul...

         Alexandru Câţcăuan: - Eu fac programul cu manifestări şi pe urmă caut bani. Am salariaţi, am gazul, apa, cheltueli, toate vin, mai ales în această perioadă de iarnă când facturile sunt mai mari. Dar totul trebuie plătit, trebuie să găseştisoluţii să stai în picioare. Nu vine nimeni să-ţi bage în buzunar milioane de lei.

         Rep.: - În 1986, bugetul era asigurat de sindicate?

         Alexandru Câţcăuan: - Nu, tocmai de aceea, pentru mine, această trecere spre capitalism a fost mai uşoară pentru că şi înainte trebuie să-mi asigur finanţarea. Dacă nu reuşeam într-un an să asigur salariile, veneau banii de la centru, de la UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România). Se ştia că acolo este o problemă, că nu poţi să asiguri banii. De exemplu, orchestra profesionistă nu-şi făcea niciodată banii, deşi erau pe autofinanţare, dar erau subvenţionaţi de Bucureşti, de UGSR. Tot timpul venea subvenţia, salariile erau asigurate. În rest nu aveau de plătit nimic pentru că repetiţiile se făceau la Sindicate.

         Îmi amintesc de acea perioadă de început, eram tânăr, entuziast, m-am aşezat la cârma acestei instituţiişi n-am crezut că voi ajunge la această cifră de 33, spre 34.

         Rep.: - Vă felicit, domnuleCâţcăuan, că aţireuşit să rezistaţi în această lume în care cultura este aşezată undeva la urmă, nu ştiu dacă e chiar Cenuşăreasă, deşi cultura aduce cele mai mari promovări la nivel internaţional. Cultura, educaţiaşi sportul sunt cei mai buni ambasadori.

         Alexandru Câţcăuan: - Cultura şieducaţia merg împreună. Aceste lucruri trebuie unite, pentru că nu merg separat, trebuie să ştii să faci legătura între ele pentru că altfel se creează nişte lipsuri pe anumite paliere pentru că educaţia a derapat.

         Rep.: - După aprobarea bugetului şi a calendarului, ce vă doriţi de la 2020?

         Alexandru Câţcăuan: - Îmi doresc, în primul rând, sănătate, să-mi dea Dumnezeu putere să rezist şi să pot duce la îndeplinire acest program, să am înţelegere din partea familiei, sigur că trebuie să-mi găsesc mai mult timp şi pentru familie pentru că până aici i-am sacrificat prea mult. Am o nepoţică care-mi rupe sufletului, fiul meu, soţia mea, dar Ana este sufletul bunicului.

         Rep.: - Vă mulţumimşi vă invităm la evenimentele culturale organizate de Casa de Cultură a Sindicatelor.

         Alexandru Câţcăuan: - Mulţumescşi eu şi vă invit la „Mărul de Aur”, care va avea loc în perioada 2-5 aprilie, unde sperăm să facem un spectacol de gală deosebit.

Comentarii

10/02/20 17:05
Horea

In prezent la Bistrita nu de conditii optime pentru a putea organiza evenimente culturale de anvergură, deoarece sălile de spectacol de care dispune orasul sunt relativ mici: Centrul Cultural Municipal are o sală de 300 de locuri, iar Centrul Cultural Dacia are tot cam atâtea. Si nu doar numărul de locuri este problema. Cel mai mare neajuns este dimensiunea redusă a celor două scene, care nu pot să găzduiască orice gen de spectacole, in special cele de dansuri populare sau de operă si balet. De aici si calitatea spectacolelor are de suferit.
Inainte de 1989 in Piata Mihai Eminescu din Bistrita urma sa fie construită Casa de Cultură Sindicatelor , un complex cultural pentru care s-au demolat 173 de case. Proiectul, realizat de Institutul de Proiectări Bistrița, prevedea: o sală de spectacole cu 825 de locuri și o scena de mari dimensiuni adaptabilă teatrului italian sau elisabetan, o sală modernă de balet, precum si alte săli pentru diverse activități de club, pentru pictură și sculptură, bibliotecă, cine-club și expoziții, un teatru și un cinematograf în aer liber, o grădina suspendată în suprafață de 7000 mp și parcare interioara, toate aflate într-un stadiu inaintat de constructie. Dupa revolutie cladirea a fost cumpărată de mai mulți afaceriști, printre care și Consiliul Județean a deținut spații în clădirea respectivă.
În final, clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor a ajuns în proprietatea lui Gelu Dragan, patronul EMI-Corporation. Prin anul 2013 acesta dorea să deschidă un Mall, însă fără a avea la mână nici măcar un document de autorizare. Primăria Bistrița s-a autosesizat și a trimis mai multe echipe care să verifice legalitatea acestui demers. În primă fază s-a aplicat o amendă în valoare de 10.000 de lei, dar lucrările NU au fost oprite, iar pe fir a intervenit Poliția Municipiului care ulterior a întocmit un dosar penal în acest caz. Când a văzut că se îngroașă gluma, Drăgan a sistat lucrările și chiar a oferit cladirea spre vanzare , însă primarul Cretu spunea atunci ca primaria Bistrita nu este interesata de oferta. Nici Consiliul Judetean nu a manifestat interes pentru acest spatiu cultural generos. A preferat sa reabiliteze fostul Cinema Dacia, transformându-l într-un fel de “Cămin Cultural” pentru spectacole folclorice”. Şi totuşi, chiar dacă perspectiva clădirii fostei Case de cultură a sindicatelor din Piața Eminescu, de a deveni un “Mall Cultural” sunt compromise, cel putin sala mare ar putea fi recuperată si redată culturii Bistritei. De asemenea, atât grădina suspendată în suprafață de 7000 mp cât și parcare de sub aceasta ar putea fi amenajate conform proiectului initial. Infelul acesta, Piața Eminescu ar putea primi o nouă infătisare, asemănătoare cu Piata Teatrului din Tg. Mures. Si nu in ultimul rând, această recuperare culturală ar fi un semnal că demolarea in perioada comunistă a celor 173 de case din Piata Eminescu nu a fost făcută in zadar. Aviz viitorilor edili ai Bistritei!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5