Alexandru Câţcăuan, manager Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa: Uitaţi-vă cât ne costă faptul că am tot tăiat de la cultură

Rep.: - Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa marchează peste cinci decenii. Directorul instituţiei, Alexandru Câţcăuan, cel mai longeviv director a unei instituţii de cultură din judeţul nostru, lucrează la o monografie foarte amplă a Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa. Cum au fost primele nouă luni din an pentru Casa de Cultură a Sindicatelor?

         Alexandru Câţcăuan: - A fost o perioadă foarte încărcată, având în vedere că ne pregătim să sărbătorim cei 52 de ani de activitate neîntreruptă, chiar în luna septembrie s-au împlinit cei 52 de ani. Imediat după începerea şcolii s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor, în 1969. În primăvară ne-am pregătit temeinic să organizăm şi să desfăşurăm cel mai mare festival de satiră şi umor – „Mărul de Aur”, ajuns la a 37 ediţie. Datorită faptului că bugetul a fost constituit foarte târziu, am făcut demersuri pe lângă Primăria Bistriţa, dar nici până la această oră nu am reuşit să desfăşurăm această frumoasă competiţie umoristică, printre puţinele din ţară, pentru că sunt doar două de acest nivel. Este un festival compus din toate cele mai secţiuni de umor- umor scris, umor interpretat şi umor desenat. În acest an am putut desfăşura doar două dintre ele, umor scris şi cel desenat. La secţiunea „Umor scris – Literatură umoristică”, am avut peste 50 de concurenţi, deci, un concurs mediu, ca amploare. În schimb, la secţiunea de „Grafică satirică”, cred că este cel mai mare salon, am avut peste 230 de caricaturişti înscrişi de pe cele cinci continente, un număr record. Niciodată n-a atins secţiunea de grafică satirică atât de mulţi concurenţi. Au fost oameni de primă mână din toată lumea, din 68 de ţări participante. Sigur, şi tema a fost foarte accesibilă, pentru portretişti am dat ca temă Maradona, iar pentru cei cu desenul umoristic, fotbalul. A trebuit să facem un juriu de preselecţie, să facem o preselecţie, pentru că nu poţi implica un juriul internaţional la atât de mulţi concurenţi. Din 230 de concurenţi au rămas în concurs 80 de caricaturişti, iar la competiţia internă, deci, caricaturişti din România, din cei 15 concurenţi au rămas în concurs 14. S-au acordat foarte multe premii. Juriul a fost compus din patru caricaturişti de primă mână – un organizator al festivalului din Maroc, preşedintele acelui festival, organizatorul festivalului de caricaturi din Brazilia, o poloneză foarte bună şi un bulgar, un prieten de-al nostru, care a avut expoziţie şi la Bistriţa acum vreo trei ani, şi trei conaţionali: Marian Avramescu, din Ploieşti – preşedinte, Lucian Dobârtă – vicepreşedinte şi Radu Iaţcu. A fost o competiţie pe cinste. Am pregătit diplomele, premiile... Dar dacă nu ai finanţe. Noi ne-am adresat domnului primar – şi în scris, am fost de două ori la el – ne-a promis finanţare, dar nu ştiu. Văd că trece anul...

         Rep.: - A fost deja rectificare bugetară la cultură?

         Alexandru Câţcăuan: - Nu ştiu. Timp de zece ani acest festival a fost finanţat 99% de Primăria municipiului Bistriţa. Deci, fără sprijin financiar de la Primărie nu poţi avea ritmicitate, adică nu poţi ţine pasul cu acest festival. Bistriţa este cunoscută pe toate cele cinci continente. M-am gândit ca la jumătatea lunii viitoare să organizez trei evenimente în unul singur. Vrem să facem o expoziţie de caricatură, chiar am discutat pentru sală cu Lucian Dobârtă, pentru că el va fi „mâna” numărul unu în realizarea acestui salon internaţional de grafică satirică. De asemenea, lucrez la un album monografic, un album al celor două ediţii – cea de anul trecut şi cea de anul acesta, partea de literatură şi cea de grafică, Vreau să lansăm şi acest album la vernisajul acestui salon. Vrem să le organizăm duminică, 17 octombrie. Aşa ne-am propus. Dacă găsim înţelegere şi pentru salonul de grafică la Muzeul Judeţean, pentru că tot în acea duminică, în curtea Muzeului Judeţean, vrem să facem spectacolul aniversar al Casei de Cultură a Sindicatelor, la 52 de ani, şi al Ansamblului „Codrişorul” care s-a născut în acelaşi timp cu Casa de Cultură, adică tot 52 de ani de „Codrişorul” în Bistriţa, fără întrerupere, chiar dacă au mai fost mici întreruperi de 2-3 luni, ca de exemplu când a plecat la cele veşnice coregraful Tiberiu Danciu, în anul 2000. Am mai avut mici sincope cu întreruperi, mai ales acum cu pandemia, pentru că nu s-a putut.

         Rep.: - Ştim că Ansamblul „Codrişorul” a fost singurul din România care a adus „Colierul de Aur” de la Dijon, dar cumva a fost şi un liant cu Orchestra Profesionistă Bistriţa.

         Alexandru Câţcăuan: - Sigur, Sindicatele au avut cel mai tare nucleu de folclor, de asta au şi câştigat la Dijon în 1985. Vă daţi seama că la acea oră era singura orchestră şi formaţie profesionistă din judeţ. La toate spectacolele festive care se organizau participa şi această orchestră. Nu se putea fără ea. Avantajul lor a fost că Ansamblul „Codrişorul” era formată din amatori. La un moment dat, profesionalismul coregrafului Tiberiu Danciu a ridicat nivelul acestei formaţii de dansuri la profesionalism. Veneau marii coregrafi ai ţării – Vasilescu, Arvinte, toţi cei care erau numărul unu în cultura românească, în cultura populară – şi chiar au montat dansuri, pentru că noi aveam toate dansurile României: din Dobrogea, Moldova, Oltenia, Banat, Muntenia, Maramureş, dar nu au lipsit nici zonele noastre, Valea Şieului, Valea Someşului, Câmpia, jocuri specifice fiecărei zone.

         Rep.: - Deci, în luna octombrie doriţi să organizaţi un eveniment dedicat Ansamblului....

         Alexandru Câţcăuan: - Da, în mare, am gândit un spectacol în care veteranii – sunt două trupe de veterani, una condusă de Aurel Muntean care a fost aproape de la început în Ansamblul „Codrişorul”-, deci, cei mai în vârstă dansatori, vreo 7-8 perechi, vor prezenta un joc mai uşor, un joc de pe Câmpie. Cea de-a două trupă, puţin mai tineri, de care s-a ocupat Traian Simionca, dar şi coregraful Paşcu, care este şi coregraful Ansamblului „Dor Românesc” conduce tânărul ansamblu, format din copii, dar să vedem dacă până pe 17 poate face un montaj, pentru că cu pandemia nu prea au putut face repetiţii. Încercăm să vedem până atunci (17 octombrie). Începând cu ora 16.00, în curtea Muzeului, la scenă, va fi un spectacol în aer liber la care va fi invitat Ansamblul „Dor Românesc”. Trebuie să iau legătura cu directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, domnul Alexandru Pugna, deocamdată nu am ajuns să vorbesc cu el, deconspir un program care deocamdată este în creion.

         Rep.: - Da, în aer liber se poate ţine pentru că curtea este închisă şi publicul care intră poate fi controlat, pentru că există anumite restricţii. Pe masă aveţi şi monografia Casei de Cultură a Sindicatelor, la care lucraţi de ani buni.

         Alexandru Câţcăuan: -  Da, lucrez la el de trei ani, înainte am adunat materialele. Are peste 1000 de pagini. Sper să finalizez lucrarea până la sfârşitul săptămânii, iar săptămâna viitoare să reuşim să scoatem un tiraj scurt pentru eveniment.  Dacă mă ajută Dumnezeu, vreau să apară şi această lucrare foarte importantă, pe lângă albumul cu „Mărul de Aur”.

         Mai avem două evenimente. Cenaclul „George Coşbuc” împlineşte 50 de ani, tot în septembrie. În 1971, a luat fiinţă, pe lângă Casa Sindicatelor. Joi vom face întâlnirea Cenaclului, o întâlnire aniversară, unde avem în program amintiri despre acest Cenaclu, pentru că sunt totuşi 50 de ani de activitate literară, şi vrem să declanşăm şi editarea unei antologii, într-un timp cât mai scurt, „Cenaclul „George Coşbuc” – 50 de ani”. Avem proiectul făcut, mâine mă voi întâlni cu preşedintele Cenaclului, cu Olimpiu Nuşfelean, şi vom bate în cuie şi programul acestui eveniment, să vedem cum îl vom marca. În 14, 15, 16 octombrie, mai avem un eveniment, a 37-a ediţie a Colocviilor „George Coşbuc”, a Festivalului Naţional de Poezie. Vom integra aici şi acest eveniment. Vor fi trei zile pline. A avut un mare noroc Festivalul „George Coşbuc” cu Ministerul Culturii, chiar astăzi am trimis documentele, contractul şi cererea de finanţare. Ministerul Culturii, pentru acest eveniment, ne sprijină cu 10.000 lei, altfel eram descoperiţi şi aici. Cu „Mărul de Aur” am ajuns în septembrie, deocamdată nu avem nicio speranţă, sper să ajung din nou la domnul primar, să văd dacă administraţia municipiului mai doreşte să sprijine acest festival, dacă nu, să găsim alte forme, alte soluţii.

         Rep.: - Festivalul trebuie să meargă mai departe în orice variantă pentru că este foarte aşteptat şi cunoscut. Şi acest segment al culturii legat de umor este foarte important.

         Alexandru Câţcăuan: - Nu cred că municipiul nu are 10.000 euro. Pentru că, cam la atât se ridică investiţia cu acest festival.

         Rep.: - Noi pledăm pentru cultură, suntem cei care susţinem cultura şi facem cultură. Însă, în ultimii doi ani, odată cu acest virus, parcă lumea se întreabă dacă putem trăim fără cultură. Nu putem, nu se poate. Înţelegem că s-a tot tăiat de la cultură, dar degeaba vom avea cele mai bune drumuri, pe care vom păşi ca nişte roboţei, iar mintea noastră nu va avea nimic în ea, ce vom face?

         Alexandru Câţcăuan: - Un popor fără cultură e un popor ratat. Este nevoie de un anumit nivel de cultură. Se tot loveşte în cultură, spun că se poate şi fără asta. Dar uitaţi-vă, cât ne costă faptul că am tot tăiat de la cultură, educaţia am tot stragulat-o şi reformat-o...

         Rep.: - Educaţie fără cultură nu se poate!

         Alexandru Câţcăuan: - Sunt două bune prietene. În instituţia mea funcţionează şi instituţii de învăţământ, sunt două instituţii, chiar trei, pentru că am şi cursuri de calificare, cursuri de pregătire profesională pentru meseriile necesare. Dar am şi o şcoală profesională care pregăteşte forţă de muncă pentru sistemul sanitar. Această şcoală are 28 de ani de funcţionare în acest oraş. Nu putem fi indiferenţi cu educaţia. Chiar dacă sunt mai mulţi, este inflaţie de specialişti, nu e nicio problemă. Cu foarte mulţi ani în urmă am avut o discuţie cu un şef de personal de la Direcţia Sanitară care m-a întrebat de ce tot pregătim asistenţi. L-am întrebat de ce îl deranjează. E foarte bine că avem forţă de muncă pregătită şi oricând, prin concursurile care se organizează se pot alege cei mai buni asistenţi medicali pentru sistemul sanitar din judeţ. În al doilea rând, o tânără şcolită trei ani într-o meserie sanitară va fi şi o foarte bună mamă, va şti să-şi crească copilul şi va fi un nucleu de penetrare şi pentru cei din jurul ei. Per total este un plus sau doi sau trei de plus. Pe urmă, funcţionează aici universitatea, cu patru facultăţi care funcţionează de 19 ani. merge şi învăţământul superior. Sigur, este învăţământ la frecvenţă redusă, învăţământ la distanţă, este al doilea an când lucrăm numai la distanţă cu toţii. Dar omul munceşte şi îşi face o specializare, iar acolo este un plus. Mai citeşte sâmbătă, duminică acasă, dar este un câştig pentru omul care lucrează în domeniul respectiv. De exemplu, avem specializarea finanţe-bănci în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice, sau avem Comunicare şi Relaţii publice. Cei care lucrează în sistem, şi majoritatea celor care lucrează cu publicul trebuie să ştie să comunice, trebuie să ştie să înveţe.

         Rep.: - La Bistriţa aţi reuşit să supravieţuiţi cu aceste instituţii de învăţământ. Am văzut prin ţară că aceste case de cultură a sindicatelor s-au umplut de baruri, de restaurante, cu păcănele. Dumneavoastră, din acest punct de vedere, aţi păstrat instituţia curată.

         Alexandru Câţcăuan: - Trebuie să ai fler, trebuie să ai o nară sensibilă care să simtă. Eu l-am avut, că nu întâmplător le avem. La timpul potrivit m-am gândit că de învăţământ şi cultură avem nevoie tot timpul. Şi am avut mare încredere în învăţământul privat. Am fost primul care a înfiinţat o şcoală privată în acest judeţ, Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila” care, iată, funcţionează şi astăzi şi merge din plin. În acest an sunt trei clase de generalişti. Imaginaţi-vă. E nevoie de forţă de muncă. Avem parteneriate cu trei firme mari, una din Germani, una din Italia şi una din Austria. Cei care stăpânesc limba germană învaţă în cei trei ani  limba germană sau italiană şi noi le asigurăm contracte de muncă în aceste trei ţări. Au nevoie ca de oxigen de cadre medicale. S-a văzut acum că şi ţările dezvoltate – Germania, Franţa, Italia – au fost descoperiţi în faţa acestui duşman – virusul. Începe să se schimbe foaia, începe să se pună accent şi pe sănătate, nu doar pe cultură şi educaţie. Şi sănătatea este foarte importantă, a devenit linia întâi pe front. Cadrele medicale sunt în prima linie, e valul 4, se vorbeşte de valul 5. Dacă nu vom reuşi să convingem populaţia să se imunizeze peste 50%, ne vom lupta încă câţiva ani cu acest virus. Eu sunt pro-vaccin şi duc muncă de lămurire. Am intrat în toate clasele, la cursuri, şi i-am îndemnat să facem, împreună cu cei de la Direcţia Sanitară, un centru de vaccinare pentru ai noştri. Sunt 250 de elevi. Din sondajul pe care l-am făcut cam 25%  sunt vaccinaţi pe total. Au fost şi clase care au 50%, dar pe total, anul I care a venit acum şi care sunt mai dezorientaţi, sunt mai puţini. Ieri am trecut prin fiecare clasă şi am făcut o reclamă pozitivă pentru vaccin, dacă vrem să putem să funcţionăm normal, să putem desfăşura şi cursurile normal, faţă-n faţă. Să nu trecem din nou în online, pentru că deja ne-am chinuit un an de zile.

         Rep.: - E greu cu şcoală online, mai ales că ei au şi practică...

         Alexandru Câţcăuan: - Da, au nevoie de practică la patul bolnavului. Nici în cele mai triste vise nu mi-am închipuit că vom ajunge să facem practică online, că faci injecţie online.

         Rep.: - Din păcate, pacientul nu poate fi consultat online, are nevoie de tratament fizic. Nu-şi poate da singur injecţia.

         Alexandru Câţcăuan: - Sunt aproape doi ani de când nu avem acces în spital, nu avem acces la patul bolnavului. Aşteptăm să se conştientizeze populaţia şi să ne vaccinăm masiv pentru că altfel nu vom putea intra cu economia în normal.

         Rep.: - Joi, începând cu ora 13.00, la Spitalul Judeţean, pe o scenă amenajată în curte,  va cânta Paula Seling, în semn de mulţumire, pentru oamenii din sistemul nostru medical care s-au luptat cu acest virus şi nu le-a fost uşor. Nu este cu public, probabil va fi transmis live, iar spectacolul se va urmări de la geamurile spitalului.  Este un gest frumos, o mare artistă vine şi la Bistriţa, la Spitalul Judeţean. Spitalul nostru este în topul spitalelor modernizate, cu aparatură şi cu tot ce trebuie. Îi felicităm şi le mulţumim domnilor doctori, asistenţilor, întregii echipe, vorba domnului doctor Lazany, de la cel mai mic, de la portar până la cel mai renumit doctor, toţi contează în ecuaţie. Un gest frumos din partea artistei Paula Seling că vine la Bistriţa să cânte pentru medici şi pentru noi toţi. Asemenea gesturi ar trebui să facem fiecare în parte, să le mulţumim celor care ne ajută de fiecare dată.

         Am vorbit de „Mărul de Aur”, am înţeles că Festivalul „George Coşbuc” are finanţare, deşi nu cu o sumă extraordinară, dacă adunăm cazarea şi transportul scriitorilor, două premii, abia supravieţuiţi, În străinătate, festivalurile au premii de câte 10.000 euro.

         Alexandru Câţcăuan: - Măcar la „Mărul de Aur” dacă am avea 1000 de euro pentru premiul I, la premiul II – 800 de euro şi pentru premiul III – 500. Dar...

         Rep.: - Până la urmă, fie creaţia literară, fie cea plastică trebuie răsplătită pentru că şi aceşti oameni ne înfrumuseţează viaţa şi ar trebui să-i răsplătim pentru acest lucru, dar la noi niciodată nu sunt bani.  Mai avem Festivalul „Liviu Rebreanu”. Cu el ce facem?

         Alexandru Câţcăuan: - „Liviu Rebreanu” a prins un proiect la Primărie, cu Legea 350, cu fonduri nerambursabile. Am depus un proiect acolo şi a ieşit câştigător. Am primit vreo 15.000 lei, au aprobat devizul aşa cum a fost, mai punem noi vreo 3-4000 şi „Rebreanu” e aproape „rotund”. Se va desfăşura în 26-28 noiembrie. A ajuns la cea de-a 39 ediţie, deci, şi acest festival se apropie de o cifră rotundă – 40. Sunt manifestări care au rezistat în timp, cu unele coborâşuri, mai cu urcuşuri, mai puţin sau mai mult finanţate, dar niciodată nu am avut foarte mulţi bani.

         Rep.: - Şi, totuşi - vorbesc despre festivalurile de literatură -, la cele două festivaluri, de-a lungul vremii, au primit premii scriitori importanţi care pe urmă s-a remarcat, erau deja pentru Opera Omnia. Dacă ar fi să facem un istoric, să scoateţi o monografie, la aniversarea a 40 de ani, cu toţi premianţii festivalului de proză, o antologie de proză, acolo am regăsi nume extraordinare ale literaturii.

         Alexandru Câţcăuan: - Ne vom pregăti pentru la anul, pentru că avem cifră rotundă doar la Festivalul „Liviu Rebreanu”.

         Rep.: - Toţi marii scriitori din România au fost la acest festival.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, nu este unul care să nu fi ajuns la cele trei festivaluri. Dacă luăm literatura umoristică, pentru că unii scriu şi literatură umoristică, şi scriu şi literatură serioasă, cum spun ei. Toţi au trecut – scriitori, poeţi, prozatori, graficieni, caricaturişti, artişti plastici, actori ai scenei româneşti, nu este unul să nu fi călcat la Bistriţa. Mulţi dintre ei au trecut la cele veşnice, dar n-a fost unul care să nu calce la Bistriţa la această mare competiţie umoristică. Eu le-am menţinut pentru că nu aveai cum să-l laşi pe Rebreanu sau pe Coşbuc jos. Unul s-a născut în Târlişua, celălalt în Hordou. Pe care să-l las jos, poezia sau proza. Tot timpul cântăream, dar la amândoi ţin egal, aşa că, i-am ţinut cum am putut. M-am rugat de Biblioteca Judeţeană, de Centrul Judeţean pentru Cultură, de Primărie, de unul sau altul, să mai dea un premiu, să mai pună 2 lei în puşculiţă ca la acei oameni care au venit aici să le putem da câte un premiu mai consistent, pentru că e o cheltuială să scoţi o carte. Cu o pensie de 7-800 lei, mai ales că scriitorii nu au pensii mari, noroc cu cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor că mai primesc şi de acolo o jumătate de pensie. Dar dacă are 1000 de lei pensie, mai ia 500, tot puţin e.

         Rep: - Revista „Mişcarea literară” are un număr dedicat Mitropolitului Bartolomeu Anania, marcăm 100 de ani de la naşterea episcopului şi scriitorului Valeriu Anania.

         Alexandru Câţcăuan: - Abia a apărut primul număr, tot datorită situaţiei financiare. Revista a rămas şi ea suspendată, nefinanţată în acest an. Acest număr a fost finanţat, din câte am înţeles, de Biblioteca Judeţeană, numărul doi este în lucru. La numărul doi am promis eu un sprijin, dar nu pentru un tiraj exagerat. Din puţinul pe care-l realizez eu prin activităţile mele, mi-am spus să sprijin revista, astfel că două numere sunt salvate. A mai rămas un trimestru şi mai sunt două numere de editat. Mai avem un eveniment. „Mişcarea literară”, în decembrie, împlineşte 20 de ani  de existenţă, două decenii. În urmă cu 20 de ani, împreună am stabilit cercul de oameni care pot face acest lucru, eu m-am ocupat de administraţie şi de finanţare, mai ales în primul an, şi Olimpiu Nuşfelean, împreună cu Virgil Raţiu, Ion Moise şi Ioan Pintea au fost primii patru colaboratori, redacţia primelor numere din „Mişcarea literară” care, iată, şi astăzi duc şi realizează această frumoasă revistă foarte apreciată. Anul trecut, revista  a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Am trimis o colecţie a revistei şi la prietenii din Cernăuţi, e foarte apreciată şi acolo, am trimis şi la Institutul de Cultură a Românilor din Voivodina, dar şi la Chişinău, ritmic. Iată că revista ajunge şi la românii din ţinuturile româneşti din afara României.

         Rep.: - Cei la care nu a ajuns revista tipărită, pot accesa miscarealiterara.ro pentru că sunt puse online toate materialele, se găseşte toată colecţia acolo. Zilele trecute am participat, împreună cu Olimpiu Nuşfelean, la Zilele Caiete Silvane, revista din Sălaj are 200 de numere şi este foarte apreciată. Am fost întâmpinaţi de fostul dumneavoastră coleg, Dinu Iancu Sălăjanu, preşedintele Consiliului Judeţean. El a fost gazda noastră. Domnia sa a fost de multe ori la evenimentele organizate de dumneavoastră. Poate ajungeţi şi dumneavoastră preşedinte la Consiliului Judeţean....

         Alexandru Câţcăuan: - Vreau să fiu lăsat să fac ceea ce ştiu.

         Rep.: - Ce aţi face dacă aţi ajunge acolo. Aţi da bani pentru cultură?

         Alexandru Câţcăuan: - Absolut. Nu aş mai avea de făcut drumuri pentru că le face actualul preşedinte, deci, aş investi în următorul segment important – cultura şi educaţia.

         Rep.: - Mai glumim şi noi, cu „seriozitate despre umor”. Umorul, până la urmă, este cel care ne salvează. Am văzut şi în această perioadă o serie de glume şi epigrame legate de coronavirus. Românul este foarte isteţ şi imediat adaptează lucrurile. Legat de cartea „Povestea Merelor de Aur şi a Regelui Râs”. Regele Râs trăieşte la Bistriţa.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, are tron aici, are coroană – Coroana de Aur.

         Rep: - Cartea „Ultimul castelan”, unul dintre proiectele dumneavoastră, în care este reliefată activitatea dumneavoastră sau „Românii de lângă români”, o carte pe care o dedicaţi românilor din afara graniţelor actuale, dar care au aparţinut cândva de România dodoloaţă. Povestiţi aici o serie de experienţe, multe trăite chiar de dumneavoastră, pentru că, de-a lungul anilor, de când sunteţi director al Casei de Cultură a Sindicatelor, aţi avut foarte multe proiecte şi întotdeauna aţi avut o legătură strânsă cu românii din Serbia, din Voivodina, cu cei din Cernăuţi, din Republica Moldova, i-aţi ţinut mereu aproape. O carte despre români, a românilor de lângă noi.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, tot timpul m-a interesat soarta acestor români. După ce i-am cunoscut foarte bine, am avut foarte multe proiecte împreună, chiar şi în Germania eu am mers la invitaţia asociaţiilor româneşti. 85-90% din colaborările mele cu asociaţii şi instituţii culturale de afară s-au axat pe zonele unde sunt români, indiferent unde. Primele colaborări le-am început cu Franţa, începând cu anii 90, au urmat Germania, Austria, Italia, Serbia, Bulgaria, Turcia, Republica Moldova, deci, peste tot am avut întâlniri şi proiecte legate de mişcarea culturală a românilor de acolo, indiferent că era scrisă, cântată- folclor sau alte secţiuni ale culturii. Având cele trei festivaluri, având Ansamblul „Codrişorul” normal că am avut multe colaborări. Am fost foarte des în Voivodina. Aici există o mişcare literară foarte bine consolidată, cu capitala la Novi Sad. Au televiziune în limba română, au radio, presă scrisă, edituri. Românii din Voivodina, din acest punct de vedere, au dobândit nişte drepturi foarte importante pentru ei. În schimb, într-o altă provincie din aceeaşi ţară românii nu au aceeaşi şansă. În această carte – „Românii de lângă români” -  tratez foarte atent situaţia românilor din Valea Timocului. De câte ori ajungeam acasă de aici, eram trist. Dar am reuşit să zidim şi aici lucruri foarte frumoase împreună cu Draghi Cârcioabă, un om inimos care a influenţat toată Valea Timocului. Are şi un festivalul internaţional foarte puternic al formaţiilor româneşti. Am fost de foarte multe ori acolo. Dar, după vreo 7-8 ani de colaborare, a trecut la cele veşnice, astfel că şi activitatea de acolo a „trecut la cele veşnice”. După câţiva ani, când am mers din nou în Timoc am venit de acolo foarte trist. Iniţial, prezentarea festivalului lui Cârcioabă s-a făcut doar în limba sârbă, dar am reuşit să punem şi un român lângă cel sârb, o studentă sau un student, care învăţa în România, să prezinte şi în româneşte pentru că majoritatea celor de acolo înţelegeau româneşte. Am mers mai departe, am întrebat dacă se poate face un radio, pentru că radioul pătrunde în case, omul îşi poate face treaba şi ascultă radioul. Dar n-am reuşit. Cârcioabă mi-a spus că e aproape imposibil. Am reuşit să ducem Fanfara din Voivodina la deschiderea festivalului şi a cântat „Deşteaptă-te, române!”, ceea ce nu s-a întâmplat în Valea Timocului poate niciodată.

         Rep.: - Sau când aţi arborat steagul românesc acolo, cu risc – am citit în carte...

         Alexandru Câţcăuan: - Soţia mea spunea că nu sunt normal, spunea că ne vor împuşca. Într-adevăr, mi-au dat steagul jos şi mi-au spus foarte elegant că nu are voie să stea niciun steag mai sus decât steagul Serbiei. M-au liniştit.

         Rep.: - Aţi realizat lucruri deosebite. Vreau să vă întreb cum stăm cu renovarea Casei de Cultură a Sindicatelor?

         Alexandru Câţcăuan: - Este cel mai arzător proiect pentru care încă nu am lăsat armele jos şi sper ca acum, cu această tranşă mare de bani care vine spre România, am înţeles că o parte din ei vor fi alocaţi şi pentru monumente istorice. Sunt pregătit, toate actele sunt în regulă, aştept doar să se deschidă o linie de finanţare şi intrăm la finanţare. Sigur, facem apel şi la puterea politică şi administrativă, pentru că fără sprijin nu putem reuşi. Mă chinui deja de vreo 12 ani. Am pierdut deja două proiecte, primul din cauză de proprietate, al doilea din cauza conexelor la proprietate, pentru că Statutul nostru este foarte încâlcit. Acum le-am limpezit pe toate. Au fost lucruri de durată, numai pentru un Ordin  de ministru am stat doi ani pe treptele Ministerului Finanţelor Publice pentru a da împuternicire unui reprezentant al statului să vină la notar pentru a face dezmembrarea terenului, pentru că terenul este al statului, iar clădirea este a noastră, a sindicatelor. Fostul lider de la CNSLR „Frăţia” Bistriţa-Năsăud, Dumnezeu să-l odihnească, a înstrăinat aproape 90% din patrimoniul sindical şi mi-a încâlcit proprietăţile. Acolo am avut serios de lucru. Primarul de atunci al municipiului mi-a spus că nu crede că le voi putea rezolva pentru că e aproape imposibil, dar în vreo doi ani şi jumătate am reuşit s-o îndeplinesc. Cel mai mult am stat la proprietarul terenului, la Bucureşti. Acum totul este clar, aşteptăm doar să apară linia de finanţare, să apară Ghidul de finanţare.

         Rep.: - La un moment dat v-aţi propus ca din casa lui Ben Corlaciu, spre Şendroaia,  să faceţi muzeu.

         Alexandru Câţcăuan: - Este destul de greu. Am fost acolo, încă trăia Grigore Man, fostul director al Muzeului Maramureşului, fost inspector general la Maramureş, profesor de loc din Târlişua. Cu el am încercat atunci să facem ceva, dar, din păcate, la Târlişua nu avem nici Muzeul Rebreanu.

         Rep.: - Da, ar fi nevoie acolo de o Casă Rebreanu pentru că multă lume nu ştie. Eu am căutat pe internet monumentul acela mic cu inscripţia „Aici a fost casa în care s-a născut Liviu Rebreanu”, dar nu am găsit-o nicăieri, nici pe Primărie. Este păcat. Ar trebui să promovăm şi această zonă şi să facem un mic muzeu, şi cu Rebreanu, dar şi cu toate personalităţile zonei, pentru că merită. Printre oamenii de seamă de acolo vă număraţi şi dumneavoastră. Deşi anul acesta au fost mai puţine evenimente, dumneavoastră aţi insistat şi aţi reuşit să realizaţi, cu ajutorul Primăriei şi al Centrului Judeţean pentru Cultură, evenimentul de la Şendroaia, un eveniment deosebit, în fosta şcoală, se află un Cămin Cultural, construit pe terenul familiei dumneavoastră.

         Alexandru Câţcăuan: - Da, părinţii mei, în anul 1950, când a început să se dezvolte România, au donat terenul.

         Rep.: - Iată, aţi dat comunităţii nu doar din experienţa şi din munca dumneavoastră, dar şi din proprietatea dumneavoastră.

         Alexandru Câţcăuan: - Tatăl meu şi mama mea au iubit foarte mult învăţământul şi toţi cei nouă copii pe care i-au avut au mers la şcoală. Au părăsit chiar şi proprietatea şi s-au mutat aproape de oraş în momentul în care copiii au început să meargă masiv la şcoală.

         Rep.: - Aşteptăm, pe viitor, să vedem ce o să vă dăruiască comunitatea de acolo. Aveţi multe proiecte, dar ideea este că....

         Alexandru Câţcăuan: - Că ne pregătim să marcăm cei 52 de ani cu monografia care are 1050 de pagini şi poate că vor fi chiar mai multe pentru că am mai găsit nişte documente pe care încerc să le inclus. Profesorul Năstase, tehnoredactorul, mi-a spus că dacă mai adaug ceva nu voi reuşi s-o scot la timp. Eu, de trei ani de zile, tot adun.

         Rep.: - Vă mulţumesc.

         Alexandru Câţcăuan: - Şi eu vă mulţumesc.