Alexandru Daraban: Cititorii de „cărți” cadastrale

Cititorii de „cărți” cadastrale nu deschid volume, ci dosare. Pentru ei, biblioteca ideală miroase a hârtie timbrată și a toner de imprimantă. Nu caută sensuri ascunse, ci limite clare: unde începe, unde se termină și, mai ales, cine a pus mâna primul. Emoția lecturii e înlocuită de satisfacția unei semnături corect aplicate.

Acești cititori au un respect profund pentru carte - cu condiția să fie funciară. Romanul îi plictisește, poezia îi neliniștește, eseul îi irită. Dar un extras cadastral le poate accelera pulsul. Acolo e adevărata literatură: capitole numerotate, paragrafe seci și un final fericit în care proprietatea „se confirmă”.

Ei citesc cu lupa și cu avocatul lângă ei. Subiectul principal al oricărui text este „dreptul meu”, iar personajul negativ e, inevitabil, vecinul. Istoria nu e o poveste comună, ci o arhivă prost păzită din care cineva, cândva, a uitat să scoată o ștampilă. Cultura? Un teren viran care așteaptă să fie parcelat corect.

Cititorii de „cărți” cadastrale iubesc legea cu o pasiune selectivă. O invocă sonor, solemn și repetat, dar numai până la alineatul care le convine. Restul e interpretabil, discutabil, eventual „abuziv”. Spiritul legii e un moft literar; litera, în schimb, e sfântă - mai ales când e scrisă mărunt.

Acești cititori nu citesc pentru a înțelege, ci pentru a revendica. Fiecare pagină e o potențială anexă, fiecare idee - o oportunitate ratată de intabulare. Dacă ar putea, ar pune numere cadastrale pe concepte, ar trasa hotare între valori și ar cere drept de proprietate pe bunul-simț.

În lumea lor, nu există biblioteci, ci arhive. Nu există autori, ci solicitanți. Nu există idei, ci suprafețe disputate. Iar cartea, acest obiect cândva viu, ajunge un simplu act doveditor, bun de fluturat în fața celorlalți cu aerul grav al celui care „are dreptate”.

Și o are. Pe hârtie.

Restul e literatură.