Ambiguitatea unei noțiuni

Se întâmplă în jurul meu tot felul de fapte, se acordă unor fapte tot felul de înțelesuri, încât fug repede la dicționarul limbii române, că văd dacă am înțeles bine ceea ce se rostește, mai ales în mass-media. De pildă, am început să am îndoieli (dascăl de română fiind) ce înseamnă „talent”.
Dicționarul zice așa:„Aptitudine de a face un anumit lucru.” Și se dă un exemplu din Caragiale: „Avea știință de carte și talent la predare.” Apoi: „Îmbinare a aptitudinilor unei persoane care favorizează realizarea unei activități creatoare în domeniul artei, științei, tehnicii etc.” Apoi: „Persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile în domeniul artei.”
Acum trec la argumentarea titlului.
S-a încheiat emisiunea „Românii au talent” de la Pro Tv. Am urmărit cu mare plăcere etapele după care s-a ajuns la finală. Nu totdeauna am fost de acord cu promovarea unor „talentați” în faza următoare, cu atât mai mult în ce privește primii trei clasați finalmente.
Marea hibă a acestei manifestări este faptul că publicul din fotoliul sau taburetul de bucătărie a fost cel care a fost invitatul să decidă „talentații”. Într-un fel e de înțeles șmecheria acestui post tv.: și-a asigurat astfel, vinerea, maximum de audiență. Că e onest, că nu, asta, cică, ține de concurență și profit.
De-a lungul preselecțiilor și semifinalelor au evoluat persoane și formații admirabile, dar respinse de șezătorii din fotoliile și scaunele de acasă, în favoarea unor „talente” facile, îndoielnice (nu în puține cazuri). Iar cei trei premiați din finală mi-au dat certitudinea că acest mod de evaluare este cu totul inadecvat și relevant pentru subțirimea de exigență și gust estetic al „juraților” din țară, participanți la decizie. Prin această agreabilă emisiune/concurs se promovează, astfel, o confuzie jenantă a criteriilor și valorilor culturale. Una este capacitatea parapsihologică a cuiva și alta talentul unei excepționale trupe de chitară ori a unei trupe formidabile de dans modern. Talentul se vinde la kilogram, la un ceai de mentă sau la un păhărel de votcă…
De fapt, din vechime se tot spune: Ca la noi, la nimenea.