Prezent şi... după aceea

După ce mi-a parvenit volumul „Sever Ursa. Un ziditor” (Editura Eikon, Cluj-Napoca), am dat un telefon la Maieru familiei Ursa. Mi-a răspuns doamna Doina şi, înainte de a vorbi cu venerabilul Domn, i-am spus soţiei sale: „După cum arată fotografia de june a soţului dv. de pe coperta I, mi-e foarte uşor să presupun cum v-a păcălit matrimonial, în 1958, când v-aţi căsătorit.”
Contemplu coperta: Un tânăr cu o fizionomie aristocratică, dar nu cu aer distant, scobit. Are în privire o inteligenţă sobră, însă şi o undă romantică: este expresia unei încrederi în componentele bune ale vieţii. Găsesc în expresia feţei şi o discretă anticipare a ceea ce avea să se confirme de-a lungul anilor: dispoziţia constantă de bărbat hâtru. Apoi: o podoabă capilară cu adevărat podoabă (bună pentru a ilustra zicerea „pana corbului”): Un păr aşa de bogat, încât orice femeie presupun că era tentată să-şi mângâie degetele prin el (Dar, iată, doamna Doina Ursa a fost ...vigilentă mai bine de o jumătate de secol).
Dintr-o enciclopedie onomastică, după ce se dau informaţii despre originea latină a cognomenului, am reţinut că numele Sever/Severus este în Transilvania şi Banat de influenţă latino-catolică, iar în celelalte regiuni româneşti filiera este greco-slavă.
Am luat dicţionarul limbii române, să caut nuanţele semantice ale cuvântului „sever”. Ei bine: un om care judecă cu o extremă rigoare; straşnic, exigent, pretenţios, sobru, solemn, temeinic, auster, simplu. Mda ! Dar dicţionarul nu-l ştia pe domnul Sever Ursa, aşa că întregesc portretul moral, civic, profesional cu determinativele: binevoitor, prietenos, stăruitor, distins (în vorbă şi ţinută), atent, generos, cumpănit, jovial.
În cele 400 de pagini ale cărţii, cititorul adună piesele unui caleidoscop care luminează personalitatea acestui om: un catalizator al faptelor majore, un energizant al vieţii din preajmă, un magnet al sensibilităţilor din jur, un reper persuasiv pentru intelectuali şi omul simplu, pentru vârstnici şi copii. Încât Sever Ursa nu s-a creat numai pe sine, a creat un personaj distinct al acestei lumi de pe Someşul Mare: Maieru. Cuvintele ce-l definesc nu sunt circumstanţiale. Iată, chiar şi o seamă dintre titlurile sau sintagme din ele: ”Maierul pentru totdeauna”, „Un loc care te cheamă(...)”, ...„Să ni se veşnicească neamul”, „(...) locul unde opreşti pentru o gură de viaţă”, „Maieru – „Cuibul visurilor”, dar şi al împlinirilor”, „Aici, la capăt de ţară, se face şcoală şi se clădesc şcoli”, „Ei dau mâna cu strămoşii”, „O capodoperă muzeală la Maieru”.
Adunând (acum !) atâtea articole din presa vremii, din cartea de aur a muzeului „Cuibul visurilor”, eseuri (mai cu seamă referitor la Liviu Rebreanu şi rudele sale), socot că Sever Ursa a procedat foarte bine. Aceasta, în sensul că posteritatea, dacă e lăsată la îndemâna celor ce vin, s-a dovedit, adesea, că a fost ingrată ori indolentă. Aşa încât, gratitudinea veşniciei e clădită de prezent. Posteritatea poate fi îngrijită şi încredinţată tiparului chiar în timpul celui care hotărăşte acest demers.
Titlul cărţii – „Sever Ursa. Un ziditor” – aparţine îngrijitorului ediţiei, Aurel Podaru. „Un ziditor” e un substantiv, prin sine, „greu”, impresionant, în orice context, în orice circumstanţă (deşi, uneori, ar putea avea o rezonanţă emfatică, encomiastică). Acum însă, se potriveşte excelent alături de numele Sever Ursa.
Scriitorul Aurel Podaru îl consideră o personalitate „aproape singulară în Ţara Năsăudului”. Să temperăm, oarecum, elanul de calificare valorică ce vine dinspre Aurel Podaru, căci Sever Ursa n-ar fi ajuns o asemenea personalitate fără alte personalităţi, persoane şi personaje din jurul său. De aceea, eu găsesc mai potrivit, în locul sintagmei „aproape singulară”, adjectivul (cu valoare superlativă) „inconfundabilă”. Şi aceasta dincolo de arealul năsăudean.