Ana Zegrean: Colind peste timp

Ca în mai toate satele şi la noi , dacǎ nu ai o poreclǎ , ori cum s-ar mai spune “ un nume de scenǎ ‘ , atunci nu exişti .Numai Dumnezeu ştie pe ce criterii se fac aceste ‘’individualizǎri “ , dar odatǎ “botezat “ e ca o ştampilǎ pusǎ în frunte .
Pe badea Ion sau Ţârai Bǎtrânul , cum îi spuneau toți , îl cunoştea toatǎ valea Ciceului .Nu doar cǎ era pǎdurar , era şi diac la bisericǎ dar nu la noi , ci în satul vecin , la Leleşti.N-am înțeles prea bine de ce nu avea loc la noi în bisericǎ , doar casa lui era peste vale de casa popii …dar …încurcate sunt cǎile Domnului …Sau nu ?!
La vârsta la care l-am cunoscut eu pǎrea un sfânt coborât dintr-o icoanǎ : înalt , slab , cu pǎrul alb şi ochi albaştri senini şi blânzi .Lumea mai vorbea cǎ în tinerețe n-ar fi fost chiar “uşǎ de bisericǎ “ mai “vâna “ şi el câte o cǎprioarǎ sau mǎ rog , îl mai strângea în brațe o ursoaicǎ fierbinte sau ştiu eu ce alte vietǎți vor mai fi fost prin pǎdure …însǎ un lucru cert , a avut o nevastǎ atât de aprigǎ şi rea cǎ a reuşit sǎ-i facǎ viața un iad aici pe pǎmânt .Cǎ a tras şi el sǎ-şi ispǎşeascǎ pǎcatele ştie cam tot satul dar poate în tot rǎul este şi un bine şi la bǎtrânețe , rǎmas vǎduv , se bucura de o viațǎ liniştitǎ în tihnǎ şi pace .
Ce-i drept , a fost şi gospodar la vremea lui .Și vorba ceea : “ în pǎdure nici Dumnezeu nu are o contabilitate foarte precisǎ “ aşa cǎ avea o casǎ mare cu cerdac , acareturi bine îngrijite şi o curte frumoasǎ cu ronduri de flori ca la boieri .Acum stǎtea în casǎ cu feciorul lui care era tot pǎdurar , cu nora şi cele douǎ fete ale lor. Mai avea Ţârai şi o fatǎ dar aceea era doamnǎ mare , în oraşul Brad unde fǎcea parte din lumea bunǎ .Soțul ei lucra ca şofer la un şef de la partid şi când veneau în vizitǎ la neamuri nu treceau neobservați .Ȋn primul rând cǎ la vremea aceea puteai numǎra pe degetele de la o mânǎ maşinile care treceau într-o zi pe drumul țǎrii şi apoi , maşina cu care veneau ei era o “Volga “neagrǎ care atrǎgea ca un magnet toți gurǎ-cascǎ la porți şi un alai de copii în praful pe care-l lǎsa în urma ei .Oricum , de fiecare datǎ când poposeau “domnii” , la Ţârai era ospǎț mare .Vara întindeau masa în curte sau în grǎdinǎ în spatele şurii.Fǎceau grǎtare şi friptane de ne curgeau balele uitându-ne printre ulucile gardului .Sǎ nu mai spun de bananele şi portocalele care stǎteau țanțoşe pe masǎ şi pe care noi , cei de dupǎ gard , le vedeam numai în poze …De cele mai multe ori “domnii” veneau cu prieteni şi fǎceau plajǎ în costume de baie ca la cinema când venea caravana .
Cu cea mai micǎ dintre nepoatele lui Ţârai eram colegǎ de clasǎ la şcoalǎ şi cum începea postul Crǎciunului ne organizam cetele de colindat .Erau şi pe atunci anumite criterii dupǎ care puteai sǎ faci parte dintr-o ceatǎ sau din alta .Chiar dacǎ noua orânduire şi partidul comunist ne-a sǎrǎcit cam pe toți , încǎ mai conta neamul din care fǎceai parte ,dacǎ tata lucra la oraş sau era simplu colectivist şi în mare mǎsurǎ , rezultatele de la şcoalǎ .Pe vremea aceea nu erau la modǎ proştii , nici derbedeii .Ce-i drept şi şcoala era mai severǎ şi pǎrinții nu prea uitau sǎ-ți dea “ cei şapte ani de-acasǎ , atât de importanți în viațǎ .Eu fǎceam parte din ceata “aleşilor “ ,cǎ vezi doamne întruneam toate condițiile şi mai eram şi şefa clasei .Aşa cǎ , în fiecare duminicǎ dupǎ amiazǎ , mergeam cu toți din ceatǎ sǎ repetǎm colinzi şi sǎ învǎțǎm colinzi noi cu badea Ion Ţârai , care fie de dragul nepoatei , fie cǎ-i plǎcea sǎ se mai punǎ în mintea noastrǎ de copii dar era tare bucuros când îi deschideam uşa şi ne vedea pe toți grǎmadǎ .Bineînțeles cǎ la şcoalǎ eram prelucrați sǎ nu mergem la bisericǎ , sǎ nu ținem sǎrbǎtorile creştine , cǎ doar aşa erau atunci poruncile de sus .Dar cum legea de aceea-i fǎcutǎ sǎ fie încǎlcatǎ , erau anumite lucruri pe care le ştia toatǎ lumea însǎ la o adicǎ , nimeni nu mai ştia nimic .Nici partidul , nici vremea n-ar fi putut sǎ opreascǎ o rânduialǎ moştenitǎ din moşi-strǎmoşi .Fie cǎ ploua şi molul ajungea pânǎ la genunchi de trebuia sǎ umblǎm pe catarige , fie cǎ zǎpada ne ajungea uneori pânǎ la brâu , eram prezenți şi la repetiții şi la colindat .Doar nu puteai sǎ primeşti Crǎciunul şi pe Isus Cristos , fǎrǎ sǎ fi pregǎtit şi curat sufleteşte …Și cu toatǎ sǎrǎcia care era atunci , fiecare se pregǎtea cum ştia mai bine :casa era primenitǎ, pe paturi se puneau verincile şi pernele de sǎrbǎtori , care de care mai frumoase şi mai mândru lucrate .Era ca o întrecere între femei care este mai harnicǎ şi are mâinile cele mai pricepute .Tot postul lucrau ca sǎ se poatǎ fǎli la sǎrbǎtori , prilej cu care mai schimbau între ele secrete şi modele de cusǎturi şi tesǎturi .Ȋn casǎ toate erau lucrate de mânǎ : cuverturi , peretare , tindeauǎ , sau țoale de pus pe jos .Lumea era sǎracǎ , o datǎ cǎ al doilea rǎzboi mondial a fǎcut prǎpǎd şi a doua oarǎ cǎ şi puținul care l-au mai salvat le-a fost luat la colectiv .Pomi de Crǎciun nu se fǎceau , decât la douǎ , trei case , la oameni mai înstǎriți care având cheag mai bun au reuşit sǎ piteascǎ mai mult din fostele averi , ori la cei care au ştiut cum sǎ linguşeascǎ regimul nou instalat şi se bucurau de mai multe privilegii .Ce-i drept , îi drept “românul ştie , ca pasǎrea Phoenix , sǎ renascǎ din propria-i cenuşǎ “şi cei mai mulți încercau sǎ se adapteze noii orânduiri : n-aveau brad întreg , era destul şi o crenguțǎ împodobitǎ cu nuci , mere şi panglici din hârtie creponatǎ .Ce sǎ mai zic de “ moşul “ cu nelipsitu-i sac de cadouri , atât de mediatizat acum ?! Nici mǎcar nu-l aşteptam , cǎ tot nu venea niciodatǎ ! O fi mers el şi atunci cu daruri dar nu pe la noi , poate pe la copiii de “domni “ . Pentru noi venea Mesia pe care-l aşteptam cu toatǎ sfiala şi inocența copilǎriei .Rǎsuna satul de colinzi : nu era ulițǎ , nu era casǎ fǎrǎ colindǎtori ! ‘ Deschide uşa creştine “ …Oare câți dintre noi mai ştiu acest colind şi câți ar trebui sǎ-l reînvețe ? Oare cum încape Dumnezeu într-o inimǎ micuțǎ cât un puişor de vrabie , iar pe mǎsurǎ ce inima se face tot mai mare , Dumnezeu nu mai are loc ? Poate ar trebui sǎ ne întoarcem în timp , fie şi prin amintirile copilǎriei şi poate lângǎ o lacrimǎ uitatǎ şi un genunchi julit vom regǎsi mǎcar o urmǎ de inocențǎ .Ȋnchid ochii şi totul e atât de viu ! Colindele rǎsunǎ , lemnele trosnesc în sobǎ …mâine se face bal la cǎminul cultural … “zâce “ Mizuca “ cu cetera …eu sunt prea micǎ … printre genele grele de somn o viațǎ uneori de vis , alte ori de coşmar …totul s-s scurs precum nisipul din clepsidrǎ şi eu voi rǎmâne mereu copilul care nu aşteaptǎ alt dar decât pe Mesia .