Melania Cuc: Crăciunul copilăriei mele, o monedă de argint prinsă în mărul nins din ogradă

Când vorbesc despre Sărbătorile care țin de celebrarea Nașterii lui Iisus, mereu și mereu îmi vin în minte ninsorile abundente, nămeții cât casa, gheața care închega apa Zugului, și o monedă de argint cu efigia Împărătesei de la Viena, pe care nu știu cine o prindea, în dimineața zilei de Ajun, într-o crenguță din mărul ponic de la noi din ogradă. Ai mei îmi spuneau că mi l-a adus Îngerul. Dintr-un astfel de monedă, în vara următoare, mi-au făcut cercei în formă de inimă, țiganii zlătari care veneau cu cortul la noi în sat.

La Archiud, copiii micuți colindau  în dimineața de Ajun, pe când mamele lor scoteau cozonaci cu mac si cu silvoiz, ori nucă, din cuptor. Cum, frații mei s-au născut la zece ani după mine, în prima mea copilărie am fost singurul copil din familie. La colindat mă amestecam cu grupurile de colindători din vecini. Umblam tot satul, dar prima casa la care colindam era cea a Domnului părinte Patriciu Tătar. Erau o mulțime de colinde în ,,repertoriul,, nostru, învățate pe furiș, pentru că în Postul Crăciunului nu aveam voie să colindăm, de teamă că vom face ,,pușchea,, pe limbă. ,, La portița Raiului/Stă Adam cu Eva lui/ și își plâng păcatele/,, sau ,,La fântâna ai de pciatră/Șede Maica preacurată/ Cu-n șiuț micuț în brațe/,, ... Colindele era așa de frumoase încât nici nu ne puneam problema că ,,personajele,, sunt sfinte. Primeam de la gaze covrigi calzi, pupeze,  un fel de turtite la care le adăugau ochișori din boabe de fasole neagră. Unii ne dădeau și câte o bomboană învelită în ,,șâc,, (staniol). Banii nu primeam niciodată. Era în perioada cotelor, când se plăteau datoriile de război către URSS, toți eram săraci, și cumpăram de la cooperativă, sare, chibrituri și petrol lampant pe ouă de găină.

De  la colindat, ajungeam acasă în amurg, îngețată bocnă și cu ghetuțele pline de omăt, dar eram tare fericită.

 Seara, veneau mai întâi feciorii cu ceterașii, la colindat. După ce colindau sub fereastră de răsuna tot satul, intrau în casă și se cinsteau cu vin delevar, cu cozonac. Uneori se mai încingea și jocul, mai cu seamă în casele cu fete de măritat sau cu neveste mai tinere. La noi, juca mama cu tata. Eu nu am avut niciodată afinitate cu această distracție, așa că mă refugiam în cămara plină de bunătăți, până plecau colindătorii gălăgioși și puși pe glume.

Următorii colindători era în grupuri formate din neamurile apropiate. Acei colindători erau pe inima mea. Erau unchii și mătușile mele. Ei spuneau povești fascinante. Mai mereu mă uimea, cum de ei se întâlneau cu zânele pe ulița noastră, zâne și ...uneori și  cu strigoii, entității pe care eu nu le-am văzut niciodată.

Spre ziuă, când eu eram deja adormită, auzeam ca prin vis tropotind în ogradă ,,banda de țigani,,. Veneau de la Posmuș. Ei aveau colinde tare frumoase. Nu colindau doar ,,Raza soarelui/Floarea soarelui/,, ca rudele noastre. Colindele lor erau adevărate balade, și nu știu dacă se mai păstrează ceva din ele astăzi. Ar fi păcat să se piardă.

În Cartea Archiudului, pe care am coordonat-o, și care a apărut în vara acestui an, am transcris o suită de colinde extrem de interesante, culese de un folclorist și poet, dn Archiud,  prin anii 1930. Se numea Simion Rusu. Culegerea lui de colinde este o sursă la cultură țărănească autentică, și mi-ar plăcea să știu că o parte din acele colinde vor reintra în circulație, fie și în spectacole de sezon.

Pentru că am trăit în București peste 30 de ani, am termeni de comparație, și spun că nu există colinde mai frumoase, mai cu mesaj creștin dar si social, decât în zona noastră. Este trist că, azi se colindă doar cateva din întreg acest tezaur, și în parte, linia melodică dar mai ales textul sunt modificate de la un an la altul.

Nu știu daca se mai colindă în sat, de la casă la casă, în  anul 2022, probabil, între neamuri și prieteni apropiați. Nu mai există tradiția jocului la șură, a cetei de colindători. Copiii colindă, dar nu mai există  nici la ei, cheful acela de viață care venea odată cu Sărbătorile. Nu se mai poate face nimic în acest sens. Lumea este alta. Colindul este dus pe scenă, sunt tot mai multi interpreți care salvează, astfel colindele străbune, și istoria, spiritual satelor le vom stoca pe un cipp. Satul s-a metamorfozat. Într-o etapă în care copilul, mama și tata stau pe rețelele de socializare, colindul pare a fi desuet, nu mai are puterea de seducție, nu mai aduce bucuria de odinioară în casă, în satul asfaltat.

Se colindă în biserică, dar și aici, se limitează la o singură colindă, astfel noi vedem doar vârful asibergului, doar o fărâmă din comoara la care au contribuit genereații și generații de creatori anonimi.

Colinda este o binețe și o urare, ne face să renaștem spiritual și să trăim copilăria fie și numai pentru trei zile, cât țin Sărbătorile Nașterii lui Iisus.