Andrei Moldovan: Contemporan cu noi şi cu Shakespeare: D. R. Popescu – 80

Mult şi puţin. Este mult pentru că scriitorul Dumitru Radu Popescu a dat literaturii române o operă de mari dimensiuni şi de o mare profunzime, dacă ne-am gândi doar la proză şi dramaturgie, chiar de ar fi nedrept. Spaţiul acestei rubrici ar fi neîncăpător fie şi în a enumera doar izbânzile sale literare. Apoi, în jurul său s-au creat mereu câmpuri magnetice culturale, fie că avem în vedere calitatea de conducător de reviste literare, şi am în vedere în primul rând „Tribuna”, fie că ne gândim la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România sau la funcţia de director general al Editurii Academiei Române, ce o deţine şi acum.
Este puţin, pentru că la vârsta la care devine octogenar, scriitorul dovedeşte un spirit creator viu, care surprinde printr-o prospeţime a gândirii, prin determinare, asocieri relevante, perspective surprinzătoare şi, mai ales, o judecată adâncă şi de mare limpezime, gata oricând să se reverse în forme literare capabile să se constituie în evenimente. Dovadă este tomul recent apărut, „Corul morilor de vânt” (Editura Pallas Athena, 2015), volum de eseuri prefaţat de Constantin Coroiu şi care pare vestitorul unei noi tinereţi literare.
Departe de noi gândul de a realiza un comentariu apropiat al cărţii, nici nu am avea cum în spaţiul acestei rubrici, chiar dacă tentaţia păcatului există, dar nu putem să nu cităm, pentru a susţine afirmaţiile ce le facem şi să ne bucurăm împreună cu cititorul. Iată o reinterpretare a finalului din „Hamlet”, din perspectiva asumată a creatorului contemporan cu noi şi cu toate personajele lui Shakespeare: „Ne-ar face plăcere ca în ultimele clipe ale vieţii sale, Prinţul, glorificând, prin mărturisirile sale faţă de Horatio, Prietenia, s-o vadă… s-o viseze apărând pe Ofelia!... Ar fi vorba de o împăcare în moarte, dincolo de moarte!... Îmbrăcată în alb, plină de flori, eventual murmurând un rând din scrisorile de iubire ale Prinţului, ea l-ar ierta… De ce nu?... O nuntă în vis, simbolică, o împlinire dincolo de lumea de aici, căzută din ţâţâni, o adiere cosmică, un triumf al Iubirii… De ce nu? Iertându-i Prinţului şovăielile faţă de inocenţa ei, Ofelia – Mariana Mihuţ ne-ar lăsa să înţelegem ceva fundamental: că a te îndoi înseamnă a fi responsabil faţă de tine însuţi! Restul e tăcere.” (D. R. P., Op. cit., p. 186)
D. R. Popescu ne reaminteşte că în artă epocile interferează, că valorile dobândesc o durabilitate care depăşeşte curgerile timpului. Iată o surprinzătoare observaţie în acest sens: „…prin vocile unor entităţi ce întrupau, precum în energiile Corurilor de altădată, energia Corurilor din 1907, coruri ce arătau că răsculaţii îşi pierduseră toate orizonturile şi nu mai credeau în nimic!... Corurile diverselor categorii umane fac din „Răscoala”, după noi, cel mai modern roman scris de Liviu Rebreanu.” (Ibid., p. 192)
Polemist abil, dar profund uman, cu o ironie care nu este a lui Caragiale sau Eminescu, ci e mai apropiată de candoarea şi bonomia humuleşteanului, mai ales într-un şir de epistole ce le adresează celor de acum, luându-i martori pe cei de altădată, autorul rămâne preocupat de esenţe, care nu sunt doar ale vremurilor trecute: „Piesa domnului Shakespeare ne propune un spectacol politic – întreţinut prin declaraţii, învinuiri, mărturisiri sufocante, vorbe, vorbe!... Faptele sunt puţine! Dar esenţiale: mor toate personajele principale! Hamlet câştigă pariul – în duel, dar îşi pierde viaţa! Şase cai din Barbaria – pentru viaţa Prinţului Nordului! E mult, e puţin? Pentru că i-a tras pe roată, la Alba Iulia, pe Horia, Cloşca şi Crişan, călăul Grancsa, din Sebeş, a primit din partea Imperiului nebarbar de la Viena o sumă de bani cu care şi-ar fi putut cumpăra 9 (nouă) boi în târgul de la Cioara! Este, domnule Edroiu? Şase cai din Barbaria şi nouă boi de la Cioara – ce teribilă poveste, domnule Constantin Zărnescu!
Ei, dar, dragă Constantin Zărnescu, spune-mi ce mai face Ilie Călian, a mai chelit?” (Ibid., p. 220)
Asta e!
La mulţi ani, domnule Dumitru Radu Popescu!