Au înflorit castanii?

Cu aproape un secol în urmă, prin anii `30-`40, când privirea mea, sufletul meu, a început să se bucure de ceea ce întâlneam, de ceea ce simțeam, și a prins să cuprindă în el toată splendoarea pe care natura o dăruiește cu generozitate, cu dragoste, ca să ne bucurăm de viață, am rămas în suflet cu fotografia castanilor înfloriți de pe Corso. De pe Corso cel de altă dată. Era minunat când în serile bistrițene ieșeam la plimbare. Și eram atât de tineri. Crengile castanilor acopereau jumătate din trotuar, ca niște candelabre imense încărcate cu lumânări albe. Freamătul lor la adierea ușoară a vântului de primăvară, mirosul fin al florilor, îți strecurau în suflet un sentiment de imensă liniște, de pace senină. Un sentiment de nespusă fericire.
Atunci, în acei ani grei ai războiului, atunci când durerea a pus stapânire pesufletele noastre, când ororile războiului ne-au răpit oameni dragi și ne-au dus departe de aceste locuri minunate, ne-au ciuntit sufletele, atunci bătrânii castani, înfloriți, ne-au alinat durerile. Plimbările pe Corso erau ca un balsam pentru sufletele noastre.
Acum, castanii nu mai sunt, pe mine împrejurările vieții m-au dus departe de aceste locuri dragi, dar sufletul meu a rămas acolo, printre coroanele castanilor de altădată. Revăd și regăsesc în sufletul meu bucuria acelor zile. Zile de neuitat, care îmi dau puterea de a-mi trăi viața, în prietenie, în dragoste și respect.