Ben Corlaciu, un poet și prozator pe nedrept uitat

            Pe numele său adevărat Benedict Corlaciu, s-a născut în 6 martie 1924, la Galați, și a decedat la Paris în 15 iunie 1981, la vârsta de 57 de ani. Tatăl său, Niculae, fiind jandarm, originar din Munții Apuseni, a cunoscut-o pe Rozalia în comuna Groșii Țibleșului din Maramureș, unde s-au căsătorit, dar pentru că primise o misiune în Galați s-au mutat aici, astfel că băiatul s-a născut în acest oraș dunărean. Copilăria și-a petrecut-o în satul maramureșean, de care a fost foarte legat până la sfârșitul vieții. Studiile primare, gimnaziale, liceale (întrerupte în perioada războiului) și Facultatea de Litere și Filozofie, absolvită în 1947,  le-a urmat în București. Încă de pe băncile liceului, s-a dovedit un poet talentat, astfel că la 17 ani va publica primul său volum de versuri, intitulat Tavernale (1941, colecția Cadran), după care au urmat: Pelerinul serilor (versuri, Editura Alfa, 1942), Arhipelag (versuri, Editura Prometeu, 1943), Manifest liric (versuri, pentru care a primit Premiul Forum, Editura Forum, 1945), Poezii (1946), Poeme florivore (1972), Starea de urgență (1972), Cazul Doctor Udrea (roman, Editura pentru Literatură, ediția I în 1959, ediția a II-a în 1961), Baritina (roman, Editura pentru Literatură, 1965), Elanul interzis (versuri, care, din cauza cenzurii a apărut cu titlul Arcul biologic, 1974) și Când simți cum moare vântul (roman, 1972).  Povestirile și nuvelele au fost adunate în volumele: La trântă cu munții (1949), Candidatul (1950), Timpii de aur (1951), Pâinea păcii (1951), Noaptea la Ipotești (1957) și Strigoaica și casa nebună (1973). A tradus Micul prinț de Antoine de Saint-Exupery (1962), iar în colaborare cu Geo Dumitrescu Viața mea de Isadora Duncan, una din soțiile lui Serghei Esenin (1946). În 1954, în colaborare cu Francisc Munteanu, a tradus Se urnesc munții de Lehel Szeberenyi, iar în 1974, în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi a tălmăcit Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul de Leon Negruzzi; de asemenea, a tradus și versuri din opera lui Blais Cendrars.  Postum, în 1984, i-a apărut volumul de memorii Tout  espoir sera puni. Temoignage d’un ecrivain roumain refugie a Paris (Orice speranță va fi pedepsită. De un scriitor român refugiat la Paris). A făcut parte din gruparea avangardistă antifascistă  Cercul de la Albatros (1941), din jurul revistei cu același nume, alături de: Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Eugen Barbu etc., el fiind exponentul de seamă al acestei generații așa-zis „uitată”. A fost corector la ziarul Timpul, redactor al revistelor Frontul plugarilor, Flacăra (1949-1951). A colaborat la publicațiile: Democrația, Facla, Fapta, Revista Fundațiilor Regale, Săptămâna Culturală a Capitalei, Timpul, Universul literar, Viața socială, Victoria.  În 1944, a devenit membru al Societății Scriitorilor Români, iar la nici 30 de ani (în 1949) a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, fiind membru fondator al acesteia, dar, în 1954, într-o ședință condusă de Mihai Beniuc, a fost judecat împreună cu Geo Dumitrescu, și exclus din această asociație; motivul: nu scria în maniera poeților proletcultiști. Drept pentru care cărțile sale au fost retrase din biblioteci la fondul secret și interdicția de publicare a oricărei referințe în presa literară sau în cărțile de critică a numelui său. A fost mutat cu forța într-o râpă de lângă Cimitirul Străulești și obligat să se prezinte din două în două săptămâni la Miliție. Pentru a supraviețui s-a angajat ca figurant la Teatrul Tineretului din București. În 1965, a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor din România și s-a înscris în Partidul Comunist Român. Între anii 1965-1968, a fost director și responsabil cultural al Casei Scriitorilor din București, iar între 1968-1970 a fost redactor-șef al Almanahului literar al Uniunii Scriitorilor din România. În 1975, cu ocazia unei călătorii turistice, a solicitat și a obținut azil politic în Franța. La început, aici, a lucrat ca paznic de hotel, apoi a ajuns ziarist la Le Figaro, Apoziția, Limite, Vremea.

            Autoritățile române au refuzat plecarea soției și a celor doi copii pentru întregirea familiei, drept urmare scriitorul a trebuit să facă greva foamei și de-abia după acest gest a fost lăsată să părăsească România. Firește, după plecarea sa au început denigrările, fiind acuzat și de deturnarea de fonduri, fiindcă, înainte de a părăsi țara, primise avansul pentru o carte ce trebuia să apară. Puțină lume știe că Mircea Eliade i-a plătit datoriile din drepturile de autor pentru tipărirea romanului Maytrei. În Franța, și alți scriitori l-au ajutat și prețuit: Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu etc. După circa 5 ani, în 1981, Ben Corlaciu  a fost găsit fără suflare în metroul parizian în condiții neelucidate nici în prezent. Ca o premoniție, în 1966 scrisese: „Dar, știm cu toții, când un om nu ne convine pentru vederile sale, îl acuzăm de furt”.

            Romanul despre care vom face vorbire mai la vale este Moartea lângă cer, ediția I publicată în 1946 (cu doar 122 de pagini), iar cea din 1967 are 229 pagini (la Editura pentru Literatură din București). La data apariției, mulți critici l-au socotit o adevărată capodoperă, numindu-l roman-premoniție, fiindcă multe evenimente din acțiunea sa au coincis cu ceea ce s-a întâmplat aidoma după tipărirea lui. Așadar, putem  afirma că ediția a II-a a fost rescrisă și adăugită  între 1946-1966, așa cum notează autorul la finalul ei.

            Fire carismatică, originală și vizionară, Ben Corlaciu a fost un om și scriitor liber. Acțiunea romanului se desfășoară în mai multe locații; cele două personaje, autorul și prietenul său, Arthur, un alter ego reîncarnat, pornesc în căutarea libertății din Galați, ajung la Paris, apoi în Algeria și de aici în New York.

Cei doi pleacă la Paris purtând cu ei o valiză de piatră, ce simboliza calvarul prin care trecuseră în România. Vameșii n-au remarcat că purtau cu ei necunoscutul, sâmburele luminii, adică redeveniseră ei înșiși. Sunt convinși că „dacă oamenii ar călători mai mult, ar ști exact pe cine să iubească”. Căraseră cu ei o mie de goluri care trebuiau umplute cu cărți, cu lecturi noi.  „Flămânzi de cultură”, tindeau să atingă arta, treapta cea mai de sus a aspirației umane. În Orașul-Lumină și-au dat alte nume, și, urmăriți de sindromul culpabilității, caută de lucru, dar se adaptează foarte greu. Amândoi trăiesc sentimente de indignare, amestecate cu cele de zădărnicie, dar iubesc peste măsură libertatea.

În Algeria, stau în gazdă la Sophis, un grec care își ucisese nevasta și se aciuase în Alger. Acesta este prins și închis, în pușcărie se sinucide, iar cei doi îi vând casa să poată fugi în America. Cu firea dornică de libertate și aventură, o libertate a spiritului care să fie în orice clipă pretutindeni, eroii noștri doreau să fie „un ochi prin care omenirea să ia act, încă o dată, de sine însăși”. „Nestatornicia noastră, comentează autorul, din asta izvora, din veșnica nevoie a cunoașterii de sine”. Călători clandestini pe vaporul ce-i ducea în țara tuturor posibilităților, luaseră locul unor mașiniști și trebuiseră să muncească de le săreau ochii din cap. Deși se feriseră toată viața de constrângeri, s-au adaptat la condițiile marinărești. Povestitorul se îmbolnăvește, dar Rougat îl îngrijește, sacrificându-se să lucreze și în locul lui. Lumina lor adevărată venea din ei, din tristețile și neastâmpărul condiției lor de răzvrătiți și peregrini interumani, obsedați că trebuie să se apere, în primul rând de ei înșiși. Reușesc să debarce cu ajutorul lui Octave Minuit, un marinar bătrân care avea șapte copii. Bătrânul lup de mare i-a încurajat și i-a ocrotit împreună cu soția sa.

O nouă etapă a existenței lor a fost viața în New York, din perioada prohibiției și jaz-ului, „dezinhibantul” sublim, cum îl numește romancierul, când se bea mai avan decât dacă alcoolul s-ar fi vândut la liber. Sorbeau cu frenezie nu numai băutura, ci și gândurile și trecutul, deși, de acesta din urmă nu se puteau debarasa nicicum. Cu o concepție fatalistă asupra vieții, abandonați în mâinile hazardului, soarta le spusese să păzească „libertatea omenirii, ca lumina ochilor”,  urmăriți de teama că, într-o bună zi, Dumnezeu avea să-i interogheze: „Ce-ați făcut voi pe Pământ?, vor răspunde: „Nimic, Doamne! Nimic rău!” Destinul lor era să desființeze „muțenia, distanțele și timpul”.  Semnarea unui contract cu editorul Macallec pentru  scrierea unui roman polițist îi salvează de procurarea celor necesare traiului. Tot acum, Rougat participă la un concurs de poezii pe care le semnează „Marcel Letranger” și câștigă zece mii de dolari, pe care, însă nu îi ridică. În schimb, se hotărăsc să participe la o expediție științifică în munții Himalaya în căutarea esențelor vieții și pentru a-și găsi „adânca liniște” de care amândoi aveau nevoie în pofida eventualelor riscuri. Neprevăzutul îi atrăgea cu o forță irezistibilă. Firea lor avea nevoie de „această nouă breșă în coasta orizontului”, care le prilejuiește pur și simplu o evadare a spiritului în largul naturii. Cu alte cuvinte, doreau  să trăiască pentru a cunoaște. Cei 27  membri ai expediției, conduși de prof. dr. docent Loe Macnill, un bărbat impunător și excelent organizator, erau niște oameni hotărâți și inițiați în această întreprindere riscantă, fără precedent, plină de neprevăzut, inclusiv moartea, fapt pentru care trec prin multe provocări. Liniștea înălțimilor și „setea unei vieți eliberate din corsetul inerției” i-a îndemnat să însoțească această expediție, convinși că peisajul are puterea de a spăla sufletele oamenilor de lașitate.

Deși erau hoinari incorigibili, ei nu erau de meserie aventurieri, doresc doar să ajungă cât mai aproape de cer, cât mai sus, pentru „a pătrunde în esența lucrurilor, în ultimă instanță a ființei”, pentru ca, la înapoiere, să aducă Adevărul pe Pământ, fie el abstract, căci din „înaltele abstracții ale minții se hrănește lumea”. Ei au căutat „Omul firesc, omul care așteaptă dragostea cuiva, numai în măsura în care e capabil să o dăruiască pe a sa”, dar și a speranțelor și a soluțiilor. Optimismul lor este contagios, știind bine că „nimic nu este mai contaminant ca teama”, fie și teama de necunoscut. Oricum, peripețiile escaladării muntelui sunt pline de primejdii. Piedicile naturale sau presupuse erau demoralizante. De câteva ori, romancierul apelează la vise, onirismul fiind ilustrat mai cu seamă de cel în care corpurile devin fluide, făpturi voalate, umbre deșirate, cu șase brațe, ca în desenele lui Salvador Dali, care vor prinde consistență și identitate biologică; unele venind din trecut, altele, din viitor, fiindcă „lucrurile se spală cu zeamă de iluzii”, iar fantezia este, din când în când, „perforată de realitate”. „Totdeauna am   trăit visând” afirmă undeva autorul, „în afara unui prezent concret”, fapt care l-a salvat  să treacă mai ușor peste vicisitudinile vieții. Întotdeauna s-a lăsat purtat de fantezie, „pe care unii o credeau pernicioasă”. Cele două personaje, regăsite androginic, gândeau pretutindeni sincretic, până la contopire. Arthur este un fel de suplinitor al gândurilor și acțiunilor protagonistului. Din păcate, el se prăbușește într-o prăpastie, „camuflată de nămeți”, cerul smulgându-l mizeriei pământești.

În ultima parte a romanului apare domnișoara Ana Christina Selene, de fapt acesta este numele Vieții dat de autor, ea fiind „depozitara unui suflet cu nelimitată disponibilitate către comprehensiune și clemență la adresa condiției umane”. Apariția ei siderează mulțimea. Testamentul ficțional al protagonistului sună astfel: „Dacă unul dintre noi se pierde, cel ce rămâne e dator să trăiască și pentru cel ce s-a dus”. „Lăsăm, zice el, întotdeauna după noi câte un lucru, care începe să trăiască abia după moartea noastră. Cel ce rămâne se transformă în rugul celui ce-a plecat”. Speră că în anul 2000 va trebui ca „fiecare să-și fi descoperit adevărata existență. Altminteri, noi ne-am consumat degeaba”.

Iată de ce motto-ul  și titlul acestei cărți se justifică: „Poate că unii vor spune: A bătut câmpii. Nu, voi răspunde. Aici este viață sfâșiată dintr-un om care, singur sau împreună cu eroul său, a trăit din plin fapte ce l-au consumat ca pe un rug, momente care l-au dus lângă desperare, foarte aproape de moartea, care numai lângă cer, acolo unde puțini au încercat să ajungă, ar putea săi restituie liniștea spintecată de marile cetăți asasine”.

Romanul acesta aduce un elogiu prieteniei, onestității, generozității, libertății și binelui, vieții, în general. El va rezista oricând, indiferent de regim politic sau modă literară.

                                                                                  Icu Crăciun