Bietul nostru Rege!

În  familia părinților mei s-a păstrat mereu viu cultul pentru Regele Mihai. Copilăria mea s-a altoit pe trunchiul memoriei pentru ultimul Rege al României.

Îmi aduc aminte de două cântece pe care tatăl meu, cu vocea lui melodioasă, le interpreta  cu ocazia zilei de naștere a Majestății Sale Regele Mihai, dar mai ales în preajma Crăciunului: ,,Imnul Regal” și ,,Cântecul gintei latine”, ambele având ca libret versuri scrise de poetul Vasile Alecsandri.

Nu pot uita atmosfera de religiozitate în care tatăl meu asculta la radio ,,Europa Liberă” mesajul  Regelui Mihai adresat poporului român cu ocazia  Anului Nou. Când cuvântările sale  se terminau, tata suspina adânc și adăuga privindu-ne ca pe niște martori: ,,-Bietul nostru Rege!”.

Mai târziu mi-am dat seama că tatăl meu a asociat destinul tragic al Regelui Mihai cu drama Bisericii Greco-Catolice a cărui slujitor fidel a fost. Regele Mihai a fost alungat din țară de regimul comunist, adus în România de tancurile sovietice, iar Biserica Blajului a fost desființată prin Decretul 351 din 1 decembrie 1948, ca urmare  a presiunilor sovietice și cu activa complicitate a Bisericii Surori. Regele a devenit un exilat, iar tatăl meu a transformat cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic într-o biserică a catacombelor. Tatăl meu ofta dublu, pentru Regele Mihai și pentru Biserica viitorului Cardinal Iuliu Hossu.

Odată cu dispariția  Regelui Mihai apune o epocă istorică, un timp care a plecat din zorii constituirii României moderne din leagănul desăvârșirii noastre naționale, care apoi a devenit o rană sângerândă în perioada comunismului. Ei i s-a adăugat un apendice al devălmășiilor în perioada tranziției care pare a nu se termina.

Șansa restaurării Monarhiei s-a pierdut imediat după 1990, așa cum s-a risipit și Unirea cu Republica Moldova. Vinovații acestor neîmpliniri au fost aleși apoi de noi să ne conducă. Ei s-au dovedit a fi doar niște neocomuniști care astăzi reîncălzesc ,,Deplasarea spre roșu”, cum ar fi spus regretatul romancier Radu Mareș. Moartea Regelui Mihai reconfirmă uriașul rău pe care Ion Iliescu și ciracii lui l-au făcut națiunii române. Suntem un popor interesant. Abia când dispare o personalitate uriașă ne dăm seama pe cine am pierdut. În timpul vieții  nu le acordăm nicio importanță, uneori îi  catalogăm aproape ca pe niște trădători de țară.

Regele Mihai a fost un personaj tragic al istoriei. Vom reuși noi oare să-l reconsiderăm pe Majestatea Sa, să ne dăm seama cât ne-a iubit, câte a făcut pentru noi? Mi-e teamă că după funeraliile naționale dedicate Regelui Mihai, vom răsufla ușurați fiindcă timpul ne-a mai scăpat de de o secvență de istorie care ne-a deranjat prezentul nostru manipulat de alți neocomuniști.

Când Regele Mihai a plecat, soldații, în gara Sinaia, au fost puși să stea cu spatele către Majestatea Sa. Se zice că unul dintre soldați s-a întors cu fața și Regele Mihai a văzut lacrimi pe obrazul lui. Dacă aș fi Dan Puric m-aș ambala  plin de optimism și aș zice: ,,-Soldatul acela era întruchiparea poporului român”. Probabil!