Ca un câine neadormit- conştiinţa (1)

Creatorul a sădit în fiecare fiinţă umană un misterios judecător, foarte sever, pentru a ne spune dacă acţiunile noastre, comportamentul nostru este corect. Ceea ce este ciudat e că el nu vrea să ne stânjenească libertatea, ne lasă în acţiune, dar ulterior, ca un adevărat judecător se ridică şi ne declară culpabili sau dându-ne o stare benefică. Vom încerca să dovedim aceste afirmaţii prin două cazuri de oameni sfinţi deosebiţi, fiindcă pe măsura sfinţeniei şi conştiinţa este mai activă. Alteori cei care nu bănuiau că au o conştiinţă atât de vie s-au văzut nevoiţi să-i facă faţă ca într-un adevărat război.
Papa Marcellinus a fost predecesorul altui papă cu nume asemănător, Marcellus, ambii trăind în vremea împăratului Diocleţian (284-305), marele prigonitor al creştinilor. Când acesta a pornit în tot imperiul să stârpească orice urmă de creştin din Orient până-n Gibraltar, a chemat în faţa curţii imperiale pe Papa Marcellinus şi l-a somat să aducă jertfă zeilor şi împăratului, punându-i în faţă şi înspăimântătoarele instrumente de tortură.
Îngrozit de cele văzute, a cedat, într-un moment de omenească slăbiciune, iar împăratul i-a dăruit pe loc un veşmânt de mare preţ, o mantie. După acestea însă, Marcellinus a regretat nespus slăbiciunea lui, a plâns mult şi cu amar, precum altădată Apostolul Petru, iar veşmântul primit îi părea şi el o mustrare vie a momentanei sale laşităţi.
Deoarece în acea vreme se ţinea un sinod al episcopilor în Campana, s-a îmbrăcat în sac şi cenuşă şi-a pus pe cap şi a intrat în faţa celor adunaţi, cerând să fie pedepsit:
„-Noi nu te putem judeca, judecă-te singur!” i s-a răspuns.
„ -Eu vrednic de rangul preoţesc nu pot să mă socotesc, iar după moarte, trupul meu să nu fie îngropat, ci sî fie aruncat câinilor.”
Apoi s-a dus în faţa curţii imperiale, unde trona Diocleţian şi i-a aruncat înainte cu dispreţ veşmântul dăruit, declarând că este creştin şi blestemând toţi idolii. Diocleţian a turbat de mânie şi a poruncit să fie crunt torturat şi apoi ucis împreună cu alţi trei trei bărbaţi făcători de bine: Claudius, Antonimus şi Cyrinus. Creştini inimoşi au îngropat trupurile celor trei bărbaţi, dar al lui Marcellinus a rămas în câmp, cum a cerut, vreme de treizecu şi şase de zile, până când noul papă ales, Marcellus a avut o viziune în care i-a apărut Sfântul Apostol Petru şi i-a poruncit să îngroape trupul lui Marcellinus, spunând: „Cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa,”