Calea spre inimă

O rândunică şi-a aşezat aripa-vers pe o ramură a nemuririi. A făcut din cuvânt altar pentru lume, ducând peste zări pe ale vântului coame poezia.

Misterioasa clipă încremeneşte sub pana poetei Nazarica Munteanu. Casa-cuvânt, Casa-carte, se deschide pentru a ne face părtaşi la lumea de dincolo de tărâmul visurilor, lumea creaţiei, acolo unde îngerii: „mai veghează/ printre poemele/aproape laice”.

Atunci când copacul cu litere dă în pârg, iubirea supravieţuieşte într-o floare, iar parfumul acesteia e adus pe scări de poeme.

Când visele întrupate-n văi se adapă în apa vie, e momentul prielnic pentru creaţie. Versurile sunt oglindirea timpului prăbuşit pe trepte de ceară, iar infinitul mistuie molcom pas cu pas, pentru bucuria cântecului. A fi poet este similar cu a-ţi întrupa sufletul în vers, a cânta iubirile oamenilor. Visul este cântărit în palmă, iar candelele aprinse luminează esenţa vieţii.

Din adâncul sufletului izvorăşte puterea de a călători în universul literei preapline de esenţe de viaţă. Atunci când cerul „adună-n rozariu/bijuterii obscure/în deşertul/întunericului/ la infinit/se zbate/timpul”.

Metaforele abundă în fiecare strofă, Nazarica Munteanu redescoperind calea spre inimă, precum Cupidonul îndrăgostiţilor, drumul neştiut fiind bătătorit întru descoperirea florilor celeste. Cu numele sculptat în dragoste, cu credinţă, poeta se sprijină de umărul iubirii, şoptind, de pe dealul cu îngeri, dorul nestâmpărat, în speranţa că va avea un trifoi pe care să scrie poemul de iubire. Nazarica aduce prin poezia ei naturaleţea lumii ce ne înconjoară, frumuseţea cuvântului de început, mângâierea slovei care compune poemul.

Cartea este o invitaţie la meditaţie despre dualitatea existenţială, o abandonare a trupului spre a călători pe imensa scenă divină a Universului Spiritual.

Poeta se declară una cu natura: „Îmi curge iarba/prin mădulare/ în loc de plete-mi/ atârnă flori”. Moment în care copilăria redevine actuală, aducând cea mai frumoasă mireasmă a vremurilor inocenţei.

Poemele-rugăciune sunt foarte emoţionante, descriind starea omului aflat în comuniune directă cu divinitatea: „Doamne Sfinte/dă-mi putere/ să-mi leg/ visele-ntre ele/ Doamne Sfinte/ dă-mi lumină/ fă-mă ochi/ fără pupilă/ fă-mă lacrimă/ de rouă/ să despic/ pământu-n două”.

Casa plină cu flori este locul unde omul devine poet, iar poetul om, într-o sublimă stare a frumuseţii.

Poeta e o pădureancă „cu trupul /mângâiat/de arbori zvelţi”, devenind parte din nemurire, vremurile zidind în braţe ierburile crude date de Divinitate ca balsam pentru suflete.

Grădinile sunt năpădite de o furtună de culori, care modelează din lut ulcioare pline cu apă ce zideşte în gând iubiri. Pământul rodeşte în cânt pe aripi de versuri, atunci când trec veşnic clipe după clipe.

O poezie născută în lacrimi, împletită în lumini şi speranţe, în amintiri pentru cei dragi, cu miresme de ţărani, fluturi şi Sfântă Transilvanie.

O poezie a-nvierii, a leagănului străbun, a sfinţilor şi a busuiocului. Atunci când se aude doina lanurile de grâu plâng, iar privighetorile binecuvântează lumea. Cântă ţărâna, cerul, apa, clopotul vesteşte intrarea în clepsidra minunilor de netăgăduit. Cu sufletul în palmă Nazarica Munteanu se destăinuie într-o poezie ce veghează la lumina candelei ziua de mâine, atunci când pădureanca şopteşte ritmat poveşti despre tinereţe, într-o sărbătoare a literei.

O carte a descoperirilor, în care misterul este estompat, în care litera devine cuvânt de netăgăduit a plaiurilor artei.