Când un preşedinte trebuie să renunţe?

Trecând peste prezumția de subiectivism absolut, pe care mi-o asum la modul cel mai onest, îmi permit azi să pun în câteva rânduri cele mai sincere credințe referitoare la o temă care, vrând-nevrând, afectează ființa intimă și, mai ales, evoluția organică a unui popor: președintele unei țări și eventuala demitere a acestuia.

Înainte să încep însă, îmi aduc astăzi aminte cu plăcere despre onestitatea unui alt președinte, ce a știut să renunțe când a fost cazul, în dauna tendinței uneori firești, alteori bolnave, de a întinde elasticul răbdării și, mai ales, al istoriei mai mult decât e cazul. Numele lui este Emil Constantinescu, și nu am cum să nu fiu nostalgic după sinceritatea unui om ce a preferat să nu țină în loc o țară întreagă, mărturisind că se vede învins de o anumită parte a cercurilor puterii care probabil mai dăinuie și astăzi.

Revenind însă la motivațiile ce ar trebui să facă un președinte să plece, am să enumăr câteva ce mie îmi stau pe suflet. Un președinte ar trebui să renunțe dacă în 8 ani de zile:
- nu a decontat nici măcar vreuna din temele mari ale națiunii pe care a condus-o (de exemplu nici astăzi securiștii nu sunt excluși din viața politică a românilor);
- nu a reușit să impună vreun proiect național în care o țară întreagă să-l urmeze și pe care să-l poată prezenta după 8 ani de zile (România are astăzi vreo 100 km de autostradă în plus față de acum 8 ani);
- nu a reușit să realizeze măcar o minimală ierarhizare socială, prin însăși exemplul personal, astfel încât să știm dacă profesorii sau medicii sau inginerii, sau intelectualii toți la un loc, sau muncitorii, reprezintă principalul vector al acestei țări;
- nu a realizat nic măcar cea mai mică prognoză națională, sub care să așeze proiecte palpabile de atingere a obiectivelor ei, astfel încât să știm dacă vom deveni o țară preponderent agricolă, dacă ne înscriem în rândul industriașilor sau ne apucăm măcar să facem turism serios ca să avem și noi un domeniu prioritar;
- nu a putut să scoată propria țară în fața celorlalte țări cu vreun aspect pe care domnia sa să-l fi încurajat, astfel încât să fim recunoscuți pentru folclorul nostru, sau pentru creația noastră artistică sau măcar pentru calitățile generale ale poporului pe care nu a știut să-l conducă și nici nu i-a încurajat vreodată bunătatea, creativitatea, ospitalitatea sau mândria națională;
- și am păstrat pentru la urmă poate principala cauză pentru care un președinte trebuie să plece: pentru incapacitatea de a mai face propriul popor să mai aștepte ceva bun de la propriul președinte, popor prea obișnuit cu răutățile sale, cu jignirile sale și adeseori cu vulgaritățile sale.

Am vorbit astăzi doar de lipsurile președintelui nostru, pentru că prefer să vorbesc în numele acelor cetățeni ce nici măcar nu vor să-și amintească de toate relele pe care un președinte le-a putut face. Și aceasta pentru că relele se pot ierta atunci când oferi speranță, încredere și proiecte credibile.
Dar nu e cazul....