„Jos poporul!” Sus statul totalitar?

Întâmplarea, istorică, ce-i drept, din dec. 89, când poporul, atât cât a participat la ea, în prima sa fază, s-a rezumat ca revoltă la „Jos Ceauşescu!” doar mai târziu, trezit din ura faţă de dictator, de apariţia, suspect de rapidă, a partidelor istorice, s-a scandat şi „Jos comunismul!”. Revolta s-a soldat cu peste o mie de victime care au murit în zadar pentru nişte vise frumoase care au rămas până azi doar vise.

După 20 de ani ţara s-a rupt, din punct de vedere politic, în bucăţi, liderii politici nou-apăruţi, din cei vechi, reşapaţi, desfiinţând, în propriul lor folos, coeziunea poporului, dar şi aspiraţiile lui, ajungându-se astăzi ca ţara să fie într-o situaţie economică, politică şi socială fără precedent. Ultima întâmplare politică a fost scrutinul pentru alegerea, sau mai bine spus, pentru realegerea preşedintelui, lucru care s-a şi realizat de altfel. Cei doi candidaţi, Traian Băsescu şi Mircea Geoană, primul, cică, de dreapta, celălalt de stânga, apelând la popor, aşa cum se întâmplă în asemenea ocazii cruciale, finalul luptei fiind acela că din 18 mil. de poporeni cu drept de vot, au votat 10 mil., ceilalţi fiind absenţi, moment care ar însemna că ceea ce suntem ca „popor” azi, este o reflectare a ceea ce am ales, aşa că oricare din gloată nemulţumit ar putea scanda „Jos poporul!”. Jos-jos, dar cât de jos, că nu mai are unde să se cufunde în prezent şi, care popor? O întrebare retorică ar fi aceea dacă mai există popor în această ţară, singurul popor sunt agricultorii, care şi aceştia sunt pe ducă, intrând azi-mâine în pământul pe care l-au abandonat, după ce au fost „reînchiaburiţi”, intelectualii, funcţionarii, meşteşugarii, negustorii şi bancherii nemaifăcând parte din popor. Poporul care a fost odată, nu mai doreşte nici măcar mai multă libertate decât are în prezent, neavând ce face cu ea, pentru că necesităţile şi le rezolvă singur, printr-o luptă acerbă pentru supravieţuire. Şi-apoi, vorba ceea „poporul se educă singur”.

Ce perspective are această ţară? Problema cea mare este aceea că fostul şi actualul preşedinte Traian Băsescu, din păcate, după victorie a uitat de popor, ca întotdeauna. Cum s-ar putea câştiga oare o bătălie dacă la alcătuirea planului de luptă ar vota toţi ofiţerii şi soldaţii? Prin urmare, preşedintele, luându-şi întreaga răspundere, neînţelegând să dea socoteală cuiva pentru deciziile sale care privesc soarta acestui popor nenorocit, în schimb, spre deosebire de parlamentari, care discută lucruri fără noimă, ascunzându-se în spatele majorităţii, preşedintele ţării nu se ascunde de nimeni, asumându-şi singur „întreaga răspundere”, partidele politice şi parlamentul nefiind în stare să „salveze” ţara, după cum afirmă de 5 ani încoace, pentru că sistemul este defectuos, depăşit şi corupt, domnia sa eliminând tocmai principiul răspunderii personale în activitatea politică, lucru care echivalează cu neantul, în care se află şi ţara în prezent.

Un popor dezbinat, o clasă politică aşişderea, o ţară ale cărei culori ale drapelului naţional, simbolic, sunt portocaliu, roşu, galben, verde şi negru. Iată moştenirea lăsată de fostul preşedinte care este şi care va trebui să ţină seama de acea filozofie a victoriei potrivit căreia „Victoria nu face decât să accelereze evoluţia spre mai rău. Urmărirea eşecului devine din ce în ce mai expertă şi mai savantă, fără să fie însă vreodată percepută ca urmărire a acestuia”. Domnul preşedinte Traian Băsescu are în prezent unica, ultima, uriaşa sarcină să îndrepte lucrurile şi să demonstreze că este cu adevărat preşedintele tuturor românilor, altfel, va ieşi pe uşa din dos a istoriei acestei ţări nefericite.