Ceai negru îndulcit cu miere

Personajul din romanul „Blues politic”, de Daniel Sidor, (Editura „Eagle”, 2015), Perplexus – nume predestinat – obişnuieşte să bea ceai negru îndulcit cu miere, ca metaforă pentru o existenţă savurată din plin, care are nevoie din când în când de o doză de optimism într-un peisaj în care pesimismul e la el acasă. De unde şi titlul ales pentru această prezentare.
Cartea este dedicată „Tatălui meu”, conţine 3 părţi, ce ar putea fi introducere, cuprins şi încheiere, în deschidere este citatul „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea”, iar la final „Jur credinţă patriei mele, România; Jur să respect legile ţării”. Cele două decupaje din cărţi de căpătâi reprezintă drumul personajului, odată cu transformarea lui din „homo religiosus” în „homo politicus”.
Daniel Sidor s-a născut la Rodna, judeţul Bistriţa- Năsăud, în 1983. Este profesor, absolvent de studii de politologie şi filosofie la Sibiu, Bucureşti şi Cluj-Napoca, cu un doctorat în filosofie. Pe lângă acestea, a publicat până acum articole de filosofie politică şi a scris „Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă”, „Cum percepem puterea politică?” şi romanul „Capriciul”. Ajuns la al doilea roman, cu „Blues politic”, Daniel Sidor primeşte investitură şi credibilitate, păşeşte pe un teren solid, de scriitură românească, ancorată în realul imediat.
„Blues politic” este un dans narativ, dinspre viaţă spre moarte, de reuşita căruia este responsabil cel care ştie să conducă acest mers, această mişcare, acest înţeles de doi, bazat pe evadări dinspre exterior în interior, cu transferuri de gândire de la narator la personaj, cu un deznodământ implacabil, suficient de bine amplasat, ca să nu fie ridicol, adunat în soluţia hazardat- vulnerabilă, a sinuciderii ca scăpare, ca eliberare.
Pe scurt, Perplexus susţine, până la un punct, triunghiul cu laturile Claudia, la vedere, Fraudenta, pe ascuns, până când, părăsit de amândouă, se simte atras de Maia şi părăseşte şi el fosta figură geometrică pentru un cerc mai larg de interese, da data aceasta politice. Folosind un şantaj ( promite că tace şi nu spune ce a văzut ), îi cere Politicianului, un alt personaj antologic, bine conturat, să devină şi el om politic. E ca şi cum peştişorul de aur ar trebui să-i îndeplinească o ultimă dorinţă. Şi pentru Perplexus aceasta va fi fatală, pentru că se adevereşte „să nu ceri, că dacă primeşti?!...”
Lectura cărţii oferă mai multe paliere de interpretare: unul ar fi cel de roman de existenţe, având în vedere destinul personajelor care interacţionează mai mult sau mai puţin, dar sunt ţinute sub control de prezenţa printre ele a lui Perplexus; al doilea ar fi cel al unui roman de idei, contând pe probleme dezbătute în surdină, în monolog narativ, pe pagini ample; şi ar urma nivelul romanului de analiză, psihologic, fără a omite componenta ancestrală a vieţii, la sat mai ales, bogată în tradiţii, în obiceiuri, în semne ce aşteaptă să fie înţelese: „Moartea nu vine fără semne”. „... cei de la oraş nu pot să priceapă, cum spun ţăranii, nimic din esenţa trăitului la sat. Nu înţeleg că între a sta la poartă, după poartă şi în faţa porţii există diferenţe cruciale, că numărul de cruci care trebuie făcute cu o anumită ocazie nu e întâmplător, că sarmalele trebuie împăturite într-un anume fel, că prescurile de la brutărie nu au de-a face cu cele făcute de văduve în cuptor, că vremea rea, oricât ai vrea, nu e un simplu fenemen meteorologic...”
Bătrânul din roman este un personaj îndrăgit, cu trimitere la copilăria la ţară, care creează un echilibru al vieţii, o linişte aparte: „Dintre toate felurile de bătrâni care pot exista, singurul care contează e bătrânul-bunic. A fi bunic nu este o constatare, ci un reper. Cum toate poveştile încep cu „a fost odată...”, toate copilăriile încep cu figura unui bunic, paznic al unei zone fantastice în care orice e posibil doar pentru că bunicul e acolo.”
Politicianul este „un om în care Puterea a crescut ca o tumoră în jurul inimii”. Dar politica este şi ea personaj, de sine stătător, colectiv, în economia romanului de faţă: „Să nu fie oare politica despre oameni, să fie despre idei?” „Ca pentru mulţi alţii, politica era pentru Perplexus un fel de cartier al plăcerilor de lux, în care se poate întâmpla orice, în care fiinţa umană capătă şi-şi pierde demnitatea în câteva secunde, un loc în care poţi să faci rost de orice, ca în suburbiile din filmele americane, şi asta pentru că acolo se fac regulile despre cum să faci rost de ceva.”
Romanul „Blues politic” respiră pe alocuri prin pasaje de o sensibilitate aparte, care trădează sufletul scriitorului de secol douăzecişiunu. Imaginea ploii este văzută/ privită cu apetit poetic: „Nu, ploaia nu e pentru cei care fug să se adăpostească într-o cârciumă, într-o staţie de autobuz, într-o scară de bloc. Ploaia e pentru cei care rămân sub stropi, fără nicio părere de rău. Abia atunci se pricepe care-i rostul ploii, doar atunci, iar în acel moment nu-şi mai au loc părerile de rău. La sat orizontul e dat de dealuri şi munţi, care adesea încep în fundul curţii şi tot urcă, până ce colibele de pe creste ajung să fie observate doar prin intuiţie. (...) Ploaia domoleşte munca la sate. Fiecare îşi găseşte ceva de lucru prin casă, prin şură, ori doar stă. Şi se stă aproape, ba de nevastă, ba de copii, ba de nevastă şi de copii, ba de animale.” Tot aşa, pentru o scriere proaspătă, îşi face loc ironia fină, de sorginte politică: „Mai erau doar şase luni până la campania electorală. Birourile parlamentare deveniră, dintr-o dată, locuri de pelerinaj” sau „Campania electorală se face pe bani, la fel cum unii zic despre fotbal că se joacă pe goluri”. Meditaţia pe tema singurătăţii reuşeşte să pună alte nestemate în palmaresul romanului: „Singurătatea nu doare, singurătatea nu este o boală, nici măcar o lipsă. (...) Singurătatea nu sperie. Posibilitatea de a fi singur îngrozeşte. (...) Singurătatea de azi, care însă se termină mâine, se numeşte nerăbdare.”
Aranjarea cărţilor în camera lui Perplexus vorbeşte despre o ordine interioară, despre atracţia spre detaliu, despre cunoaştere şi spaţiu propriu: „Cărţile erau aşezate parcă în funcţie de lumină. Lângă geam cele cu scris mic, de citit dimineaţa, când e lumina puternică şi mintea limpede. Apoi, lângă şi pe masă, cele de citit după ce mintea e dezmeticită total, cărţi care te fac să subliniezi, să mai scrii pe o fiţuică o frază, pentru a o memora sau pentru a o arăta cuiva şi dezbate pe urmă. Lângă pat erau cărţi mai subţiri, cu coperţi viu colorate, care pot fi îndoite după bunul plac, ca să nu incomodeze. Acestea erau cărţile care se strecoară sub plapumă şi se găsesc a doua zi bine ascunse printre aşternuturi.”
Dorind să aşeze tot într-o singură carte, Daniel Sidor nu se lasă copleşit de aglomeraţie, ci reuşeşte să stăpânească admirabil întregul şi detaliul. Murind tânăr, Perplexus are o neîmplinire majoră, de care este conştient: nu doar că nu va mai fi bătrân, dar nu va mai fi nici bunic. Astfel, finalul cărţii rămâne deschis.
„Blues politic” este atât „o radiografie a României post – decembriste”, cum notează Carmen Veronica Borbely, pe coperta a IV-a, cât şi o partitură modernă ce trebuie înţeleasă, murmurată, citită corect, pe note.