Cine este Dumnezeu

Dumnezeu este Cel ce este, cel care are prin firea Sa existenţa, Cel a cărui fiinţă se identifică cu existenţa şi care nu primeşte existenţa de la nimeni, Cel care nu depinde de nimeni şi de nimic, Cel care nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine. Dumnezeu nu-şi spune ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana, doar persoana este conştientă că există, doar o persoană există pentru sine, pentru că ştie de sine. El nu are nevoie de nimic altceva, nu se mişcă spre nimic în mod necesar, pentru că spre rău nu se mişcă, pentru că răul este un minus în existenţă, iar o treaptă mai sus în bine, adică în existenţă, spre care să se mişte, nu există. Nemişcarea Sa nu este încremenire, ci nemişcarea spre o treaptă mai sus sau mai jos de existenţă. În identitatea Sa infinită Dumnezeu este totdeauna viaţa infinită.
Dumnezeu nu poate deveni rău, pentru că atunci n-ar fi prin Sine absolut desăvârşit şi simplu, şi nu poate deveni mai bun graţie faptului că nu există ceva mai bun decât El, în aceste cazuri El n-ar fi Dumnezeu, fiinţa supremă, ar fi ceva mai presus de El, o lege, un sistem de legi, o fiinţă.
Nimic din ce spunem despre Dumnezeu nu este o definire exactă şi cu cât înaintăm în cunoaşterea Lui adevărată, înaintăm în cunoaşterea că nu-L putem defini, înaintarea aceasta în cunoaşterea Lui, în definirea Lui, înseamnă înaintarea în necunoaşterea Lui, în definirea Lui, El este mai presus chiar de puterea de cunoaştere a îngerilor, dar aceştia ştiu, mai mult decât oamenii, că El există. Simplitatea Sa este o unitate desăvârşită a fiinţei Lui, nesupusă nici unei coruperi sau proces de desfacere. A vedea pe Dumnezeu înseamnă a vedea nemărginirea Lui care nu poate fi cuprinsă niciodată, dar această vedere care nu se satură niciodată de a trăi nemărginirea Lui, nu înseamnă o nevedere a Lui, Cel infinit, sau o încremenire în conştiinţa neputinţei de a cuprinde pe Dumnezeu, vederea aceasta a necuprinderii Lui este, concomitent, o mişcare continuă la un nivel şi mai mare de vedere şi de trăire a necuprinderii Sale. În cunoaşterea de Dumnezeu cel nemărginit transcenderea nu are final, cu cât cineva este mai ştiutor, cu atât se ştie mai neştiutor.
Desăvârşirea nu are hotar, cine crede că şi-a terminat desăvârşirea sa, îşi închide chipul în finit şi-L socoteşte pe Dumnezeu finit. Pe El nu-L cuprinde nici un nume, pentru că orice nume are un înţeles mărginit, măreţia slavei sfinţeniei Lui nu are hotar, El este mai presus de înţelegerea conceptuală, însă nu în afară de orice trăire a Lui, El este „înţeles” de inimă care îl experiază, orice ţintă atinsă în urcuşul spre Dumnezeu face începutul unui nou urcuş, orice sfârşit este un început, procesul acesta se petrece cu sufletul cunoscător, pentru că Cel în care înaintează nu are hotar, acest suflet creşte continuu în Cel fără hotar, Dumnezeu este un urcuş necontenit, aceasta este cunoaşterea şi simţirea Sa. Oamenii nu au cuvinte pentru a exprima fericirea fiinţei dumnezeieşti, deoarece cuvintele lor corespund fiinţei şi fericirii lor limitate. Omul vrea mai mult decât pot forţele sale, vrea să cunoască pe Dumnezeu mai mult decât poate, însă şi de aici se arată că este făcut pentru infinitate.