Citind cartea de eseuri a lui Nicolae Feier, am învăţat ce este Rugăciunea

Citind cartea preotului Nicolae Feier, „Puterea rugăciunii”, cu subtitlul „Perlele coroanei liturghiilor ortodoxe”, apărută în Colecţia „Identităţi”, Editura Karuna, Cluj-Napoca 2016, cu binecuvântarea arhierească a mitropolitului Andrei, nu se poate să nu înveţi rugăciunea, în spiritul şi legea ei, ca la carte, aşa cum trebuie, după ce un învăţător, precum părintele Feier, explică, din interior, aspecte multiple în legătură cu această practică ortodoxă. Cartea conţine eseuri pe tema rugăciunii, de la „Roadele rugăciunii potrivit sfintelor”, până la „Împăcarea omului cu Dumnezeu”.
Conţinutul cărţii nu este doar teoretic, ci şi aplicat, cu exemple. Dacă în prima parte sunt prezentate abordări ale rugăciunii, din cartea sfântă, în cea de-a doua sunt chiar rugăciuni, ce ajută la buna înţelegere a vindecării de orice fel, prin rostire.
„Cartea aceasta ne propune un popas în Raiul bucuriei Învierii, ne învaţă rugăciunea neîncetată ca model de comuniune vie cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel străpuns pentru păcatele noastre şi Înviat din morţi, spre a ne înveşmânta cu har, aşa încât să devenim bine-plăcuţi locuitori statornici ai Împărăţiei Învierii Sale, să trăim experienţa înveşnicirii noastre prin părtăşanie la starea liturgică- euharistică, stare ce uneşte Cerul cu Pământul într-o singură cântare de slavă şi mulţumire...”, scrie Nicolae Feier în motivarea lucrării.
Într-adevăr, coborârea cerului pe pământ e unul dintre dezideratele primordiale ale armoniei şi păcii, pentru că „ce ne putem dori mai mult decât să avem în familii, la serviciu şi în inimile noastre cerul pe pământ”, preluând din rugăciunea „Tatăl nostru” sintagma „precum în cer aşa şi pe pământ”, stare liturgică prezentă şi în colindul românesc: „Cerul şi pământul în cântări răsună/ Îngeri şi oameni cântă împreună”.
Din cuprinsul cărţii, se desprind următoarele apropieri ale rugăciunii, ca nişte definiţii răspândite în univers. Rugăciunea e corabie, ce ne duce spre viaţa veşnică, într-o lume liberă, fără lacăt pe dinafară, pentru că „în iconografie, uşa nu are mâner pe exterior, ci numai în interior, vrând înadins să arate că Mântuitorul ne respectă libertatea”. Corabie fiind, singuri alegem să călătorim cu ea, să facem ca viaţă să merite trăită. Rugăciunea e calea şi „e important drumul, dar nu e destul”: „cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Rugăciunea este Cruce, având două dimensiuni: una verticală şi alta orizontală. Pe verticală este relaţia cu Dumnezeu, iar pe orizontală este relaţia cu semenii. După aceste trei asocieri ale rugăciunii cu elemente ale vieţii, aflăm de fapt cheia mult aşteptată, şi anume că „răbdarea este coroana tuturor rugăciunilor”, de laudă, de cerere, de mulţumire şi că „omul e fericit sau nefericit în funcţie de cât şi cum se roagă şi cu cine se compară”.
De ce este răbdarea coroana rugăciunilor? Poate pentru că Nicolae Feier slujeşte la Biserica de la „Coroana” şi, în timp, şi-a pus întrebări despre menirea lui şi a rugăciunilor prestate în locul nostru. Pentru că în această Biserică de la „Coroana” şi-a găsit pacea, liniştea de-a medita, de-a înţelege şi de-a scrie.
Rugăciunile date de model, spre rugă, exerciţiu şi învăţare, sunt grupate într-un capitol distinct, pentru a putea fi folosite, la rigoare, fără ca scriitorul să intervină aici prin comentariu, lucru pe care l-a săvârşit deja cu mult înainte, atunci când Nicolae Feier i-a pregătit pe credincioşii cititori. Sunt rugăciuni pentru cei chemaţi, pentru credincioşi, pentru cuminecare, de pomenire, de mulţumire, pentru pace, de iertare şi dezlegare.
Desigur, există cunoscutele „Cărţi de rugăciuni”. Ceea ce aduce nou cartea preotului Nicolae Feier este tocmai această rugăciune împreună, de parcă scriitor şi cititor se roagă în cor, aşa cum există învăţatul prin repetare. În această carte, suntem ca nişte elevi ce învaţă să se roage, de pe buzele preotului cărturar. Vegherea şi supravegherea lecţiei despre rugăciune poartă o încărcătură spirituală deosebită. Există aici responsabilitatea celor spuse şi împărtăşite, cu tot harul şi darul pe care Nicolae Feier le are.
În demersul său literar, Nicolae Feier îi ia cu sine, preluându-le din stil, din atitudine, din trăiri, pe Blaga, atunci când aduce în discuţie „marea trecere”, pe Eminescu, vorbind despre „valurile, vânturile” rătăcirii, pe Cioran, din „pe culmile disperării”, pe Giovanni Papini, făcând apel la omul sfârşit.
În ziua de azi, când de multe ori simţim sau credem că nu mai ştim încotro să mergem, repetând până la epuizare „Quo vadis, Domine?”, cartea lui Nicolae Feier, „Puterea rugăciunii”, are menirea de-a ne arăta mereu nordul, ca o busolă ce promite să nu se strice niciodată, să nu ne inducă în eroare sub nicio formă, să ne repete la infinit, până pricepem că trebuie „să mergem pe propriile noastre picioare şi dincolo de graniţele lumii acesteia, de o mână cu Dragostea şi de cealaltă cu Rugăciunea”. Şi pentru aceasta, îndemnul de final este totul: „Rugaţi-vă neîncetat!”