Conf. univ. dr. Teodor Onişor, din Zagra, 110 de ani de la naştere

 

            Cu origini în Ţara Năsăudului, veche vatră de cultură de pe Valea Someşului, care a dat ţării un număr consistent de academicieni, personalităţi culturale şi oameni de ştiinţă, conf. univ. dr. Teodor Onişor se regăsește printre cei „mai de seamă reprezentanţi ai perioadei interbelice aparţinând şcolii bibliografice clujene”[1]. Născut la 14 martie 1913 în comuna Zagra, judeţul Bistriţa-Năsăud, frecventează şcoala primară în localitatea natală şi Liceul „George Coşbuc” din Năsăud, obţinând diploma de bacalaureat în anul 1931. Se înscrie apoi la Facultatea de geografie – istorie, în cadrul Universităţii din Cluj. În timpul studiilor, între anii 1932-1938,  funcţionează ca practicant din anul I de studii şi asistent suplinitor din anul III.

Începând cu anul II de studii urmează şi cursul de bibliografie timp de trei ani. În cadrul seminariilor acestui curs conturează Bibliografia geografică a României în 1929 şi 1930 pe care o publică în anul 1936 şi este acceptată ca teză de licenţă ulterior. Pentru acribia acestei lucrări, reputatul istoric literar şi bibliograf Barbu Theodorescu l-a considerat „cel mai metodic bibliograf al geografiei”[2] în perioada postbelică, iar peste trei decenii a reafirmat ca fiind bogată şi metodică bibliografia de bibliografii geografice din introducerea sa[3]. Conform unor specialişti din domeniu de la sfârşitul anilor ’70, lucrarea putea fi „dată ca exemplu de bibliografie aprofundată, organizată pe materii”[4].

În perioada 1938-1946 funcţionează ca preparator, asistent-conservator şi şef de lucrări suplinitor la Muzeul Etnografic din Cluj. Se căsătoreşte cu Anastasia Pop, cu care va avea 5 copii: Maria, Ioan, Teodor, Tereza şi Mariana. Îşi va dedica mereu timpul atât pentru familie, cât şi pentru profesie şi cercetare, fiind mereu prezent la datorie.

În anul 1946 finalizează doctoratul în etnografie şi folclor, în cadrul Facultăţii de Litere a universităţii clujene, cu teza Etnograful Teodor T. Burada - viața și opera, o lucrare interdisciplinară de istoria geografiei şi etnografie, însoţită de bibliografia operei marelui călător moldovean. În comisie i-a avut pe eminenţii profesori universitari: Constantin Daicoviciu ca preşedinte, Romulus Vuia şi Dimitrie Popoviciu ca referenţi, iar pe Emil Petrovici şi Silviu Dragomir ca membri.

Din anul 1946 devine şef de lucrări titular la Institutul de Istorie Naţională, secţia bibliografică, iar începând cu anul 1950 până la deces, este încadrat conferenţiar universitar la catedra Facultăţii de Geografie, Istorie şi Ştiinţele Naturii a Universităţii din Cluj şi deţine funcţia de prodecan al aceleiaşi facultăţi între anii 1953-1956. În perioada 1952-1955 îl regăsim secretar al Filialei Cluj a Societăţii de Ştiinţe Naturale şi Geografie din R.P.R. Este numit membru în Consiliul ştiinţific al facultăţii între 1953-1956 şi al Universităţii „Victor Babeş” din Cluj între 1954-1956. Avansează în funcţia de director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei în perioada 1956-1959.

Activitatea sa didactică s-a dovedit a fi destul de consistentă, astfel încât, câţiva ani, conduce seminarul de etnografie, între anii 1944-1945 ţine cursul de geografia Românei şi seminarul de geografie şi lucrările practice pentru studenţii secţiei de istorie-geografie, între anii 1948-1950, cursul general de istorie a R.P.R. şi de specializare regională geografică. În calitate de conferenţiar, desfăşoară cursuri de geografie fizică a continentelor, geografie fizică şi economică a U.R.S.S., istoria geografiei, geografia fizică şi economică a R.P.R[5].

În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, se extinde pe mai multe domenii: etnografie, istorie, geografie, muzeografie şi bibliografie, cea din urmă socotind-o ca „un ajutor preţios şi nedespărţit”[6]. De-a lungul timpului, publică 57 de lucrări ştiinţifice, articole, recenzii şi cronici în reviste de specialitate şi studii în volume colective pe teme etnografice, geografice şi muzeografice, unele în colaborare cu colegi de breaslă şi de catedră, precum prof. univ. dr. Tiberiu Morariu, originar din Salva, Ţara Năsăudului. Printre acestea se remarcă prin originalitate: Interes pentru geografie şi etnografie la Mihai Eminescu, Un ospăţ pe vremea graniţei la Zagra, Bărcuitul în regiunea Năsăudului[7], Folklor. Contribuții la originea poeziei populare românești Poeziile lui Ipate Dîmbu din Zagra”. Colaborează la diverse reviste printre care: „Tribuna”, „Transilvania”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai - Seria Geographica”, „Studii şi cercetări de geologie, geofizică şi georgrafie”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Revista Muzeelor”, „Din activitatea muzeelor noastre”, „Steaua”.

            Spre finalul vieţii Teodor Onişor intenţionează să publice teza sa de doctorat, revăzută şi completată, dar din motive de sănătate nu reuşeşte să îşi ducă la îndeplinire acest vis. La mijlocul anilor ’70, lucrarea a fost cuprinsă în planul editorial al Editurii Minerva, post mortem. Din motive necunoscute aceasta nu a mai văzut lumina tiparului, iar manuscrisul a rămas nerecuperat. Singurul manuscris care s-a păstrat de-a lungul timpului se află în Fondul „Ion Muşlea”, în cadrul Institutului Arhivei de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca, descoperit în urma unor investigaţii personale temeinice.

            Iată că acum, cu ocazia aniversării a 110 de ani de la naşterea distinsului conf. univ. dr. Teodor Onişor, se impune editarea unui volum care să aducă în prim plan activitatea ştiinţifică prodigioasă desfăşurată de-a lungul vieţii sale care se regăseşte în articolele, recenziile şi cronicile din domeniul etnografiei, geografiei şi muzeografiei publicate de-a lungul timpului în diferite reviste de specialitate. De asemenea, în perspectivă, se are în vedere publicarea tezei de doctorat, în forma iniţială sau extinsă, în cazul în care se va regăsi manuscrisul. Trebuie să se aibă în vedere faptul că este primul demers geografic şi etnografic dedicat marelui om de seamă Teodor Burada şi este printre puţinii cercetători care au abordat acest subiect.

            Cuvintele etnografului Teodor Onişor îşi pun amprenta asupra fiecărui bun român care ţine la tradiţiile poporului său: «Această „Vatră” culturală, adesea cu miros de ţelină şi busuioc, a luminat răsleţe şi răstrânse contribuţii de folklor, în coloanele ei. […] astăzi, în urma noilor orientări ale educaţiei şi a le învăţământului, nu mai putem privi „ţăranul” de sus, ci trebuie să coborâm în mijlocul lui, să-l cunoaştem, trebuie (cum zice Coşbuc în „Vatra” din Bucureşti citată mai sus), să ne „întoarcem, pe cât întoarcerea mai este cu putinţă, la vatra strămoşască, la obârşia culturală a noastră”».[8] Iată un motiv suficient pentru a valorifica opera sa şi a-l aşeza pe Teodor Onişor în „Pantheonul figurilor ilustre năsăudene”[9].

           

                                                           Laura Goia, bibliotecar

                                                           Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc” Bistriţa-Năsăud

 

 

Bibliografie

 

  1. Datcu, Iordan. Dicționarul etnologilor români. Vol. 2. București, Saeculum I. O., p. 128.
  2. Păcurar, Alexandru. Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj = Travaux de l’Institut de Géographie de l’Université de Cluj (Roumanie): (1922-1947). Monografie. Cluj-Napoca, Argonaut, 2019.
  3. Tanco, Teodor. Virtus Romana Rediviva. Vol. 2: Urme peste veacuri. Bistriţa, s.n., 1974.
  4. Turcuş, Veronica. Bibliografia lucrărilor ştiinţifice ale membrilor Institutului de Istorie din Cluj-Napoca: 1920-2005. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008.
  5. Vaida, Cornelia. Şcoala bibliologică clujeană - valoare şi semnificaţii. În: Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Biblioteca Universitară – laborator de muncă intelectuală. Lucrările celui de-al II-lea simpozion din 25-26 noiembrie 1977. Bucureşti, [s.n.], 1979.



[1] Cornelia Vaida. Şcoala bibliologică clujeană - valoare şi semnificaţii. În: Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Biblioteca Universitară – laborator de muncă intelectuală. Lucrările celui de-al II-lea simpozion din 25-26 noiembrie 1977. Bucureşti, [s.n.], 1979, p. 190.

[2] Barbu Theodorescu. Istoria bibliografiei române. Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1945, p. 196.

[3] Idem. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 318.

[4] Cornelia Vaida, op. cit., p. 191.

[5] Autobiografie – manuscris.

[6] Ibidem.

[7] Teodor Tanco. Virtus Romana Rediviva. Vol.2: Urme peste veacuri. Bistriţa, s.n., 1974, p. 307.

[8] Teodor Onişor. Folklor. Contribuții la originea poeziei populare românești. Poeziile lui Ipate Dîmbu din Zagra”. În: Vatra, 5, ian-mai. 1933, p. 83; Studii și Cercetări Etnoculturale, 8, 2003, p. 395.

[9] Teodor Tanco, op. cit., p. 307.

 

Un bunic cavaler

 

Vă mai amintiți poveștile din copilărie cu eroi viteji, drepți la cuget, mari la inimă, mânați de idealuri înalte de dragoste de țară și de oamenii ei, fideli moralei creștine, devotați familiei și exemplu pentru ai săi ucenicii? E greu în ziua de azi să ne imaginăm măcar că astfel de oameni ar putea exista. Așa era bunicul Teodor.

Nu am avut șansa și binecuvântarea să îl cunosc (primul și singurul nepot pe care l-a ținut în brațe a fost fratele meu mai mare, Antonius), dar de câte ori auzeam vorbindu-se de dânsul, mi se creiona tot mai clară imaginea unui cavaler medieval. Un cavaler fără armură, spadă și lance, armat doar cu o mașină de scris și o peniță, așezat nopți întregi la biroul de lemn, pătat de cerneală, luptându-se astfel să-și salveze poporul.

Prima mea amintire legată de bunicul sunt fișele lui de studiu, ajunse din neglijență și neștiință în podul casei bunicilor din partea mamei. O parte a copilăriei mi-am petrecut-o la ei, la țarӑ, și jocul meu preferat era să răsfoiesc comorile lăsate de bunicul meu savant. Atunci nu știam că mă jucam cu comori. Studiam îndelung pozele alb-negru cu țărani care mă priveau nedumeriți și serioși, îmbrăcați în straie de sărbătoare, puși să pozeze în fața caselor cu cerdac din lemn. Mai îmi zâmbea câte o fetișcană cu cozile împletite și salbă la gât, sau mă privea cu interes un bătrân sprijinit în toiag, cu fața brăzdată ca pământul în zilele de secetă. Dar cel mai mult îmi plăceau paginile unde, cu un scris mӑrunt și aplecat, bunicul își făcuse notițe pe marginea albă a foilor tipărite. Le întorceam pe toate părțile și încercam să descifrez litere, cuvinte, poate să înțeleg pasiunea ascunsă în acele rânduri pentru poporul ȋn straie de sărbătoare.

Când i-am vizitat satul natal, Zagra, am înțeles. Acolo oamenii, casele, ulițele, gardurile, toate erau ca cele din fotografiile alb-negru. A fost calificat drept „chiabur” de către regimul comunist pentru că s-a născut și a crescut într-o casă de lemn, cu două încăperi, ca din Muzeul Satului: ȋntr-una locuiau și dormeau familia cu 5 copii, în cealaltă trona moara mare, neagră de lemn, care huruia neobosită împinsă de apa pârâului și de voința oamenilor. Străbunicul Ioan, al cărui nume l-a purtat tata și îl port și eu, și-a dat copiii la școală, pe băieți și pe fete. Bunicul Teodor era foarte studios, a plecat tânăr de acasă mânat de dorința de a învăța și de a vorbi lumii despre comorile de înțelepciune și cultură a satului transilvănean pe care l-a cunoscut atât de bine. Cu nostalgie și stăruință pleda în scrierile sale despre necesitatea de a prezerva cultura, tradițiile, portul, obiceiurile satului romȃnesc.

A suferit mult bunicul, măcinat pe dinăuntru de obsesia da a-și păstra principiile morale ale credinței greco-catolice, nevoia de a-și hrăni și proteja familia de 5 copii, idealul de a-și continua munca lui cu pasiune, pe de o parte, și umilitoarea politică de supraviețuire, impusă de un regim bazat pe minciună și teroare. Din cauza modestiei, corectitudinii și incapacității de lingușire, a fost îndepărtat de la conducerea Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj (la al cărui înființare și dezvoltare se implicase cu mare pasiune) și a fost uitat timp de ani de zile în postul de conferențiar al Facultății de Geografie și Istorie din Cluj, fără posibilitatea de avansare sau de recunoaștere a muncii depuse. Acestea i-au adus boala de inimă și moartea timpurie.

Recunoștința i-a venit din partea studenților. Elevă în clasele primare sau la liceu, profesorii de istorie si geografie mai în vârstă care m-au ghidat in aceste științe, se opreau la numele meu când strigau prima dată catalogul, se uitau lung la mine, cu o întrebare în priviri pe care o formulau apoi prin viu grai: ești nepoata lui Teodor Onisor? La răspunsul meu privirea li se lumina, mă mai priveau un timp în tăcere și apoi spuneau, fără excepție: « A fost un mare om ».

Așa a fost bunicul: un om, un creștin (ai cărui fii au devenit preoți), un idealist (care și-a jertfit sănătatea pentru principiile lui), un tată și soț devotat, și un dascăl iubit și respectat. Numele și prenumele lui sunt purtate mai departe cu mândrie de copii, nepoți și strănepoți. Aceasta este moștenirea pe care ne-a lăsat-o. Și, când îmi văd băiatul mai mare, născut departe de țarӑ, care iubește dansurile, portul, obiceiurile populare și mai ales să discute cu oamenii din sat așezați pe banca de lemn din fața gardului, duminica, la întoarcerea de la biserică, îmi spun că bunicul Teodor ne-a mai lăsat o moștenire care nu se pierde cu generațiile sau cu depărtarea: iubirea fațӑ de țarӑ  și de oamenii din popor.

                                                                                  Ioana Onişor

 

Un modest şi pios omagiu

 

Orice aniversare este un bun prilej de bucurie, aduce mereu ceva nou şi se păstrează în amintire.

Cât suntem în viaţă adăugăm ani la fiecare aniversare, experienţă şi înţelepciune, iar, după trecerea la cele veşnice, adunăm, prin grija urmaşilor, amintiri, memorii, gânduri dragi de recunoştinţă şi mulţumiri.

Un asemenea moment este şi acesta, pentru care, la rugămintea Laurei Goia, coordonatoarea volumului aniversar, scriu câteva amintiri şi gânduri despre dl. conf. dr. Teodor Onişor, în calitate de fostă studentă a Domniei Sale.

Eruditul şi distinsul dascăl, Teodor Onişor, s-a născut la data de 14 martie 1913, pe frumoasa Vale a Zagrei, acolo unde costumele, tradiţiile şi obiceiurile au ajuns la rang de artă.

După terminarea şcolii primare din comuna natală Zagra şi a Liceului „George Coşbuc” din Năsăud, îşi desăvârşeşte şi diversifică studiile în Cetatea Ardealului – Clujul antic şi medieval.

Pregătirea ştiinţifică vastă îi permite să susţină teza de doctorat „Etnograful Teodor Burada[1] – viaţa şi opera” în faţa unei comisii formate din corifeii Universităţii clujene de atunci, profesorii universitari: Constantin Daicoviciu, Romulus Vuia, Dimitrie Popovici, Dimitrie Popovici, Emil Petrovici şi Silviu Dragomir.

Eu am avut privilegiul să-l cunosc în perioada studenţiei, mai exact în anul 1964, când am participat la prelegerile Domniei Sale, la cursul „Geografie economică a Republicii Populare Române (R.P.R)[2].

Am emoţii când scriu aceste rânduri, deorece nu sunt convinsă că mă voi ridica la înălţimea omului pe care-l descriu, dar o fac cu simplitate, ca să-l simţim între noi.

Un bărbat cu un chip blajin, cu o privire pătrunzătoare, de o înălţime între medie şi înaltă, cu pasul domol, dar impunător, prin seriozitate şi atitudine, atât prin ţinuta corpului, felul de a se comporta, dar şi prin modul în care îşi afirma cu hotărâre punctul de vedere.

Prelegerile, minuţios pregătite, au fost pentru mine (chiar dacă eram îndrăgostită de geografia fizică), deosebit de interesante. Am deprins de la Domnia Sa, ca metodă de lucru pentru anii următori, necesitatea îmbinării cunoştinţelor din geografia fizică (resursele mediului înconjurător), cu cele de istorie (evoluţia activităţilor economice) şi etnografice (răspândirea populaţiei pe diferite regiuni geografice, cultura lor diferită, particularitatea felului lor de viaţă, legături cultural-istorice reciproce), domenii pentru care Domnia Sa avea cunoştinţe profund documentate prin pregătirea complexă în tot atâtea domenii (geografie, istorie, etnografie etc.)

Folosea harta în timpul prelegerii, pe care şi-o aducea singur, era parte integrantă a cursului, deoarece avea în atenţie să ne dezvolte abilităţile de citire şi interpretare a ei, alături de notiţele pe care le folosea foarte rar (doar pentru cifre comparative privind ţări, producţii, rezerve etc.).

La fel de riguros era şi la examene. Studenţii (colegii mei dar şi din alte generaţii) se pregăteau intens pentru a lua note mari la examene, pentru că trebuiau să ştie în detaliu informaţiile primite, să facă interpretări, conexiuni şi să aibă o orientare perfectă pe hartă.

Prin ţinuta academică, prin pasiunea cu care îşi ducea la bun sfârşit actul didactic, a rămas în amintirea multor generaţii de studenţi, a lăsat amprenta asupra dezvoltării armonioase a studenţilor săi, printr-o sumă de calităţi, care îl ajută să facă cinste vocaţiei îmbrăţişate.

Mă bucur şi felicit întregul colectiv pentru ideea şi realizarea volumului omagial, la 110 ani de la naşterea PROFESORULUI.

Am convingerea că astfel este scos din uitare un om special, un sprit sintetic și analitic şi un geograf pasionat.

                                                              Prof. pensionar Rodica Ana Dan,

fost director al Şcolii Generale nr. 11 Cluj-Napoca,

azi Liceul „Eugen Pora” (1983-1997)

 




[1] Teodor Burada (3 oct. 1839, Iaşi, Principatul Moldovei – 17 feb. 1923, Iaşi, Regatul României). Folclorist, etnograf, muzicolog, avocat român, membru corespondent al Academiei Române, cunoscut pentru descoperirea Culturii Cucuteni, cea mai veche civilizaţie din Europa, datând din perioada 5800-3200 î.Hr., după numele satului cu acelaşi nume, din apropiere de Iaşi, descoperită în anul 1884.

[2] Republica Populară Română (R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român, de la abdicarea forţată a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 dec. 1947, până la adoptarea constituţiei din anul 1965, care proclama Republica Socilistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.


 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5