Conf. univ. dr. Teodor Onişor, din Zagra, 110 de ani de la naştere

[1] Cornelia Vaida. Şcoala bibliologică clujeană - valoare şi semnificaţii. În: Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Biblioteca Universitară – laborator de muncă intelectuală. Lucrările celui de-al II-lea simpozion din 25-26 noiembrie 1977. Bucureşti, [s.n.], 1979, p. 190.

[2] Barbu Theodorescu. Istoria bibliografiei române. Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1945, p. 196.

[3] Idem. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 318.

[4] Cornelia Vaida, op. cit., p. 191.

[5] Autobiografie – manuscris.

[6] Ibidem.

[7] Teodor Tanco. Virtus Romana Rediviva. Vol.2: Urme peste veacuri. Bistriţa, s.n., 1974, p. 307.

[8] Teodor Onişor. Folklor. Contribuții la originea poeziei populare românești. „Poeziile lui Ipate Dîmbu din Zagra”. În: Vatra, 5, ian-mai. 1933, p. 83; Studii și Cercetări Etnoculturale, 8, 2003, p. 395.

[9] Teodor Tanco, op. cit., p. 307.

Un bunic cavaler

Vă mai amintiți poveștile din copilărie cu eroi viteji, drepți la cuget, mari la inimă, mânați de idealuri înalte de dragoste de țară și de oamenii ei, fideli moralei creștine, devotați familiei și exemplu pentru ai săi ucenicii? E greu în ziua de azi să ne imaginăm măcar că astfel de oameni ar putea exista. Așa era bunicul Teodor.

Nu am avut șansa și binecuvântarea să îl cunosc (primul și singurul nepot pe care l-a ținut în brațe a fost fratele meu mai mare, Antonius), dar de câte ori auzeam vorbindu-se de dânsul, mi se creiona tot mai clară imaginea unui cavaler medieval. Un cavaler fără armură, spadă și lance, armat doar cu o mașină de scris și o peniță, așezat nopți întregi la biroul de lemn, pătat de cerneală, luptându-se astfel să-și salveze poporul.

Prima mea amintire legată de bunicul sunt fișele lui de studiu, ajunse din neglijență și neștiință în podul casei bunicilor din partea mamei. O parte a copilăriei mi-am petrecut-o la ei, la țarӑ, și jocul meu preferat era să răsfoiesc comorile lăsate de bunicul meu savant. Atunci nu știam că mă jucam cu comori. Studiam îndelung pozele alb-negru cu țărani care mă priveau nedumeriți și serioși, îmbrăcați în straie de sărbătoare, puși să pozeze în fața caselor cu cerdac din lemn. Mai îmi zâmbea câte o fetișcană cu cozile împletite și salbă la gât, sau mă privea cu interes un bătrân sprijinit în toiag, cu fața brăzdată ca pământul în zilele de secetă. Dar cel mai mult îmi plăceau paginile unde, cu un scris mӑrunt și aplecat, bunicul își făcuse notițe pe marginea albă a foilor tipărite. Le întorceam pe toate părțile și încercam să descifrez litere, cuvinte, poate să înțeleg pasiunea ascunsă în acele rânduri pentru poporul ȋn straie de sărbătoare.

Când i-am vizitat satul natal, Zagra, am înțeles. Acolo oamenii, casele, ulițele, gardurile, toate erau ca cele din fotografiile alb-negru. A fost calificat drept „chiabur” de către regimul comunist pentru că s-a născut și a crescut într-o casă de lemn, cu două încăperi, ca din Muzeul Satului: ȋntr-una locuiau și dormeau familia cu 5 copii, în cealaltă trona moara mare, neagră de lemn, care huruia neobosită împinsă de apa pârâului și de voința oamenilor. Străbunicul Ioan, al cărui nume l-a purtat tata și îl port și eu, și-a dat copiii la școală, pe băieți și pe fete. Bunicul Teodor era foarte studios, a plecat tânăr de acasă mânat de dorința de a învăța și de a vorbi lumii despre comorile de înțelepciune și cultură a satului transilvănean pe care l-a cunoscut atât de bine. Cu nostalgie și stăruință pleda în scrierile sale despre necesitatea de a prezerva cultura, tradițiile, portul, obiceiurile satului romȃnesc.

A suferit mult bunicul, măcinat pe dinăuntru de obsesia da a-și păstra principiile morale ale credinței greco-catolice, nevoia de a-și hrăni și proteja familia de 5 copii, idealul de a-și continua munca lui cu pasiune, pe de o parte, și umilitoarea politică de supraviețuire, impusă de un regim bazat pe minciună și teroare. Din cauza modestiei, corectitudinii și incapacității de lingușire, a fost îndepărtat de la conducerea Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj (la al cărui înființare și dezvoltare se implicase cu mare pasiune) și a fost uitat timp de ani de zile în postul de conferențiar al Facultății de Geografie și Istorie din Cluj, fără posibilitatea de avansare sau de recunoaștere a muncii depuse. Acestea i-au adus boala de inimă și moartea timpurie.

Recunoștința i-a venit din partea studenților. Elevă în clasele primare sau la liceu, profesorii de istorie si geografie mai în vârstă care m-au ghidat in aceste științe, se opreau la numele meu când strigau prima dată catalogul, se uitau lung la mine, cu o întrebare în priviri pe care o formulau apoi prin viu grai: ești nepoata lui Teodor Onisor? La răspunsul meu privirea li se lumina, mă mai priveau un timp în tăcere și apoi spuneau, fără excepție: « A fost un mare om ».

Așa a fost bunicul: un om, un creștin (ai cărui fii au devenit preoți), un idealist (care și-a jertfit sănătatea pentru principiile lui), un tată și soț devotat, și un dascăl iubit și respectat. Numele și prenumele lui sunt purtate mai departe cu mândrie de copii, nepoți și strănepoți. Aceasta este moștenirea pe care ne-a lăsat-o. Și, când îmi văd băiatul mai mare, născut departe de țarӑ, care iubește dansurile, portul, obiceiurile populare și mai ales să discute cu oamenii din sat așezați pe banca de lemn din fața gardului, duminica, la întoarcerea de la biserică, îmi spun că bunicul Teodor ne-a mai lăsat o moștenire care nu se pierde cu generațiile sau cu depărtarea: iubirea fațӑ de țarӑ  și de oamenii din popor.

                                                                                  Ioana Onişor

Un modest şi pios omagiu

Orice aniversare este un bun prilej de bucurie, aduce mereu ceva nou şi se păstrează în amintire.

Cât suntem în viaţă adăugăm ani la fiecare aniversare, experienţă şi înţelepciune, iar, după trecerea la cele veşnice, adunăm, prin grija urmaşilor, amintiri, memorii, gânduri dragi de recunoştinţă şi mulţumiri.

Un asemenea moment este şi acesta, pentru care, la rugămintea Laurei Goia, coordonatoarea volumului aniversar, scriu câteva amintiri şi gânduri despre dl. conf. dr. Teodor Onişor, în calitate de fostă studentă a Domniei Sale.

Eruditul şi distinsul dascăl, Teodor Onişor, s-a născut la data de 14 martie 1913, pe frumoasa Vale a Zagrei, acolo unde costumele, tradiţiile şi obiceiurile au ajuns la rang de artă.

După terminarea şcolii primare din comuna natală Zagra şi a Liceului „George Coşbuc” din Năsăud, îşi desăvârşeşte şi diversifică studiile în Cetatea Ardealului – Clujul antic şi medieval.

Pregătirea ştiinţifică vastă îi permite să susţină teza de doctorat „Etnograful Teodor Burada[1] – viaţa şi opera” în faţa unei comisii formate din corifeii Universităţii clujene de atunci, profesorii universitari: Constantin Daicoviciu, Romulus Vuia, Dimitrie Popovici, Dimitrie Popovici, Emil Petrovici şi Silviu Dragomir.

Eu am avut privilegiul să-l cunosc în perioada studenţiei, mai exact în anul 1964, când am participat la prelegerile Domniei Sale, la cursul „Geografie economică a Republicii Populare Române (R.P.R)[2].

Am emoţii când scriu aceste rânduri, deorece nu sunt convinsă că mă voi ridica la înălţimea omului pe care-l descriu, dar o fac cu simplitate, ca să-l simţim între noi.

Un bărbat cu un chip blajin, cu o privire pătrunzătoare, de o înălţime între medie şi înaltă, cu pasul domol, dar impunător, prin seriozitate şi atitudine, atât prin ţinuta corpului, felul de a se comporta, dar şi prin modul în care îşi afirma cu hotărâre punctul de vedere.

Prelegerile, minuţios pregătite, au fost pentru mine (chiar dacă eram îndrăgostită de geografia fizică), deosebit de interesante. Am deprins de la Domnia Sa, ca metodă de lucru pentru anii următori, necesitatea îmbinării cunoştinţelor din geografia fizică (resursele mediului înconjurător), cu cele de istorie (evoluţia activităţilor economice) şi etnografice (răspândirea populaţiei pe diferite regiuni geografice, cultura lor diferită, particularitatea felului lor de viaţă, legături cultural-istorice reciproce), domenii pentru care Domnia Sa avea cunoştinţe profund documentate prin pregătirea complexă în tot atâtea domenii (geografie, istorie, etnografie etc.)

Folosea harta în timpul prelegerii, pe care şi-o aducea singur, era parte integrantă a cursului, deoarece avea în atenţie să ne dezvolte abilităţile de citire şi interpretare a ei, alături de notiţele pe care le folosea foarte rar (doar pentru cifre comparative privind ţări, producţii, rezerve etc.).

La fel de riguros era şi la examene. Studenţii (colegii mei dar şi din alte generaţii) se pregăteau intens pentru a lua note mari la examene, pentru că trebuiau să ştie în detaliu informaţiile primite, să facă interpretări, conexiuni şi să aibă o orientare perfectă pe hartă.

Prin ţinuta academică, prin pasiunea cu care îşi ducea la bun sfârşit actul didactic, a rămas în amintirea multor generaţii de studenţi, a lăsat amprenta asupra dezvoltării armonioase a studenţilor săi, printr-o sumă de calităţi, care îl ajută să facă cinste vocaţiei îmbrăţişate.

Mă bucur şi felicit întregul colectiv pentru ideea şi realizarea volumului omagial, la 110 ani de la naşterea PROFESORULUI.

Am convingerea că astfel este scos din uitare un om special, un sprit sintetic și analitic şi un geograf pasionat.

                                                              Prof. pensionar Rodica Ana Dan,

fost director al Şcolii Generale nr. 11 Cluj-Napoca,

azi Liceul „Eugen Pora” (1983-1997)