Frunzărind vechi ziare şi reviste din vremea lui Eminescu, întîmplător am dat peste un mănunchi de versuri închinate poetului – în „Secolulu”, ziar politic, judiciar şi comercial,  Iassy, an II, nr. 28, 5 septembrie 1870, p. 2 – şi, întrucît nu avem ştire să se fi retipărit în întregime şi după acea dată, în vreo broşură ori într-un volum omagial, reproducem textul din urmă cu aproape un veac şi jumătate:

                 Eminentului poet Eminescu

Pentru ce sombru de gânduri, scoţi din lira ta duioasă

Cântul trist al disperărei, minţind geniului tău;

Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă

Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu;

Pentru ce pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte

Întinzi vălul alb şi rece ca un giulgiu peste-un mormânt

Şi ne spui cu glasu-ţi jalnic că o lume se sfârşeşte

Şi că alta nu începe pentru noi aşa curând?

Aste forme-s trecătoare, fiice a necesităţei:

Ea constrânge şi pe naţii şi pe om a le-mbrăca;

Timpul trece, timpul sboară, însă Zeul esistenţei

Pe a lumei oceanuri poartă vecinic slava sa!

Când un fruct apare searbăd pă o mlădiţă obosită

Sau vro floare încă jună pleacă fruntea-i vestejită,

E un verme care roade sînul lor cel delicat;

Când un popor tânăr încă, în loc fruntea să-şi ridice,

Pleacă capul ca o plântă care stă numai să pice

E că vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat.

                              –––––––––

Acest verme roade tare pieptul nostru, o, poete,

Dar mai avem o speranţă, un înger mângâitor;

Acel înger e credinţa ce cu netedele-i plete

Pripigează, alinează şi mângâie pe-un popor.

Până când raza-i senină va-ncălzi inimi romane,

Până când mâna ei dulce va sdrobi feruri tirane,

Ce duşmanii României pregătesc pentru popor;

Până când crucea divină ca un semn de re-nviere

Va fi steagul nostru vesel, România nu, nu piere,

În present şi viitor!

                                      Grigori Milidon

Cum nu avem nici un motiv să bănuim că Grigori Milidon ar fi citit pînă în acel ceas din august 1870 versurile semnate de M. Eminescu în broşura Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăsiaşti den Cernăuţi la mormîntul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul răpăusat într-a 12 / 24 Ianuariu 1866, ori în revista „Familia” de la Pesta – De-aş avea (an II, nr. 6, din 29 februarie / 19 martie 1866); O călărire-n zori (an II, nr. 14, din 15 / 27 mai 1866); Din străinătate (an II, nr. 21, din 17 / 29 iulie 1866); La Bucovina (an II, nr. 25, din 14 / 26 august1866); Speranţa (an II, nr. 29 din 11/ 23 septembrie 1866); Misterele nopţii (an II, nr. 34, din 16 / 28 octombrie 1866); Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (an III, nr. 14, din 2 / 14 aprilie 1867); La Heliade (an III, nr. 25, din 18 / 30 iunie 1867); La o artistă (an IV, nr. 29, din 18 / 30 august 1868); Amorul unei marmure (an IV, nr. 33, din 19 / 2 octombrie 1868); Junii corupţi (an V, nr. 4, din 31 ianuarie / 11 februarie 1869); Amicului F. I. (an V, nr. 13, din 30 martie / 11 aprilie 1869) sau din broşura La moartea principelui Ştirbey (Bucureşti, aprilie 1969) –, trebuie să conchidem că admiraţia poetului ieşan a fost stârnită doar de cele două poezii publicate de M. Eminescu în revista „Convorbiri literare” – Venere şi Madonă (an IV, nr. 4, din 15 aprilie 1870) şi Epigonii (an IV, nr. 12 din 15 august 1870) – din Iaşi.

Oda însăilată de Grigori Milidon este importantă, înainte de toate, din perspectiva istoriei literaturii române, pentru că sesizează şi exaltă geniul poetului M. Eminescu, limba armonioasă, uimind precum „cântul unui zeu”, ceea ce rămâne o intuiţie fericită şi exactă, cu atît mai de admirat cu cât se întemeiază doar pe versurile celor două poezii publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (aprilie-august 1870); apoi admiratorul insinuează că scepticismul eminescian este rodul „îndoinţei” şi neîncrederii în expresia unui gânditor luminos – „pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte” –, întrucât îi lipseşte credinţa în divinitatea ce ocroteşte România.

De fapt, poetul lucra harnic pe linia contestatară creionată de Titu Maiorescu, care În contra direcţiei de azi în cultura română (1868) decretase de la bun început: „Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul; … neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.” Şi să nu uităm că Titu Maiorescu îşi publica Direcţia nouă în poezia şi proza română abia în 1872, unde avea să-l gratuleze pe tânărul M. Eminescu prin formula „poet în toată puterea cuvântului”.

Oda lui Grigori Melidon este un prim text iconodul faţă de măiestria versificaţiei eminesciene, dar întrucâtva şi polemic împotriva scepticismului tânărului poet, adulatorul încercând să-l convingă pe cel „sombru de gânduri” spre a fi încrezător în viitorul poporului român, în măsura în care poporul îşi va păstra credinţa strămoşească în Dumnezeu.

Eminescologul Augustin Z. N. Pop a publicat prima parte a odei semnate de Grigori Milidon – Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu de…, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1962, p. 307-309 –, însă premisa de la care a pornit era că „primele recunoaşteri pentru talentul lui Eminescu” n-au venit din partea conservatorilor de la Societatea „Junimea” şi revista „Convorbiri literare”, unde totuşi i se tipăresc poeziile Veneră şi Madonă şi Epigonii, ci din partea unui reprezentant ce „se găsea între generaţia revoluţionară de la 1848 şi, cum se vede, generaţia sceptică din 1870”, oferind despre autor următoarele date: „Grigore-Gheorghe-Radu Melidon (31 mai 1831-11 mai 1897) semnase cu ani în urmă în periodicele unioniştilor, în primul rînd în Zimbrul, poeme de vibrant avînt patriotic, influenţate de patosul lui Bolintineanu. În timpul primelor cabinete al Unirii el participă la organizarea învăţămîntului laic din Moldova, în concordanţă cu directivele progresiste ale lui Kogălniceanu. Funcţionase o vreme la catedra de mitologie şi retorică de la Academia Mihăileană. Melidon a dat bune rezultate în fruntea directoratului şcolar de peste Milcov, dovedind un realist spirit de organizare şi perspectivă. Studiul său „Relaţiune statistică de starea şcolelor în Moldova”, Iaşi, 1862, nu l-ar fi putut scrie nimeni altul în timpul cînd a apărut. A tradus manuale didactice acreditate peste hotare şi muncile-i administrative şi de şcoală (într-o vreme a fost directorul Şcoalei pedagogice din Bucureşti) l-au îndepărtat de publicistică. Opere de-ale lui – observ – se găseau în biblioteca lui Aron Pumnul, gospodărită într-un timp de Eminescu, cum arată Cunsemnaciunariul gimnasiaştilor romîni.” (Ibidem, sub voce, p. 307-308)

 Afirmaţia că operele lui Grigore Melidon se găseau în Biblioteca gimnasiaştilor din Cernăuţi este hazardată, pentru că Augustin Z. N. Pop cunoştea bine cuprinsul volumului Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943, la care a colaborat cu articolul Despre Aglaea Eminescu, sora poetului (p. 583-615), culegere unde aflăm şi contribuţia lui Aurel Vasiliu, Bucovina în viaţa şi opera lui M. Eminescu, iar în capitolul IV. Biblioteca gimnasiaştilor lui A. Pumnul, şi V. Alte cărţi dăruite de Eminescu bibliotecii gimnasiaştilor (p. 239-263), nu găsim decît o singură carte: Manualulu elevului gimnasiatu, Iassi, Tip. Buciumul Ruman…, 1860, tipărit de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunei publice sub M. Kogălniceanu, director V. Alexandrescu şi cap. secţiunei G. Melidon”. Se afla însă în biblioteca gimnasiaştilor cernăuţeni „Calendariu pe anul 1858”, Anul VIII, Iaşii, Tipografia Buciumul Român, „Dăruită de Eminoviciu Niculaiu. Învăţăcel den clasa a VI gim, 1860”.

Dar Augustin Z. N. Pop nu este interesat numaidecât de ce a scris… acest enigmatic Melidon, ci doar: „Ce face Melidon? Luptător unionist, cărturar apropiat de ţeluri de propăşire socială a maselor şi cinstit în domeniul luminării poporului”, dar în condiţiile „formaţiei lui intelectuale şi ale societăţii în care a trăit, Melidon nu poate să indice lui Eminescu alăturarea la frontul de luptă al proletariatului. Finalul meditaţiei sale se împotmoleşte în fideism.”

Fideism pe care harnicul descoperitor şi analist al multor documente eminesciene l-a extirpat cu de la sine putere, vitregind lectura cititorului de ultimele 10 versuri ale odei Eminentului poet Eminescu, fără a-şi trăda imixtiunea în treburile interne ale poeziei măcar prin acele banale croşete […] îndrăgite de cenzură timpului.

Mai gravă este însă nu doar confuzia dintre cei doi fraţi Melidon, Grigore şi George, mai mic de ani decât primul, ci înghesuirea „doi în unu”, „ca vîrstă şi tematică”, spre a confecţiona un vajnic „luptător unionist”, care, din păcate, „nu poate să indice lui Eminescu alăturarea la frontul de luptă al proletariatului”.

Deocamdată, aflăm din volumul De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 100 de ani, 1835-1935, alcătuit de Constantin Ierbiceanu, Constantin I. Andreescu, Gh. Ungureanu, Mihail Sadoveanu, Gr. Scorpan şi Gr. T. Popa, că în această instituţie şcolară Melidon Grigore a fost profesor de română, între 19 septembrie 1856-ianuarie 1865, şi de matematică, între 25 ianuarie1865-2 februarie 1867, din asemenea repere aproximând că se va fi născut măcar prin anul 1830.

Aşadar, Grigore Melidon este un moldovan din dulcele tîrg al Ieşilor şi în mod sigur nu îl cunoştea, în vara anului 1870, pe Eminescu; mai târziu îi va fi citit şi alte poezii în „Convorbiri literare” dar mai cu seamă articolele din „Curierul de Iassi”, pe când poetul vieţuia în fosta capitală a Moldovei, şi, negreşit că, din noiembrie 1877, îi va fi urmărit cu interes încrîncenările gazetăreşti din „Timpul” de la Bucureşti. Fireşte că la apariţia poemei Luceafărul în „Convorbiri literare”, 15 august 1883, profesorul Grigore Melidon de la fosta Academie Mihăileană din Iaşi a trăit o mare bucurie, văzându-şi confirmată intuiţia – „Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă / Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu…” – pe care şi-a exprimat-o în urmă cu 13 ani în ziarul „Secolulu”. Mai mult, poemul eminescian îi aducea aminte de acele Scrisori la Lună, publicate de fratele său, George Radu Melidon, în „Almanahu pentru Români pe 1858” (anul al VIII, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, p. 33-49), un înfocat îndrăgostit de Regina nopţii, pentru care pământeanul muritor promite să se facă „nemuritoriu” şi să se înalţe în tărâmul celest.

Textul ce ne interesează – închinat lui Eminescu, din 5 septembrie 1870 –, este semnat Grigori Milidon şi înregistrat sub nr. 14397, în M. Eminescu, Opere, vol. XVII, Bibliografie, Partea I (1866-1938), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, iar la index chiar Milidon Gregor. Dar să nădăjduim că asemenea alunecări printre vocale, de la „e” la „i”, nu ne pot împiedica să aflăm adevărul.

Ion Filipciuc